Istoria Secreta a Iezuitilor !

ISTORIA SECRETA A IEZUITILOR
de Edmond Paris


CUPRINS

PARTEA I Fondarea Ordinului Iezuit 1. Ignatiu de Loyola, pag. 2. Exercitii spirituale, pag. 3. Fondarea companiei, pag. 4. Spiritul Ordinului, pag.5. Privilegiile companiei, pag.

PARTEA II Iezuitii în Europa în sec. XVI si XVII 1. Italia, Portugalia, Spania, pag. 2. Germania, pag. 3. Elvetia, pag. 4. Polonia si Rusia, pag. 5. Suedia si Anglia, pag. 6. Franta, pag.

PARTEA III Misiuni în strainatate 1. India, Japonia, China, pag. 2. America; Statul Iezuit al Paraguaiului, pag.

PARTEA IV Iezuitii în societatea europeana 1. Învatatura iezuitilor, pag. 2. Morala iezuitilor, pag. 3. Eclipsa companiei, pag. 4. Renasterea Societatii lui Isus (iezuitii) în sec. XIX, pag.5. Al doilea Imperiu (francez ) si Legea Falloux - Razboiul din 1870, pag. 6. Iezuitii la Roma - "Syllabus" (Programa), pag.7. Iezuitii în Franta între 1870 si 1885, pag. 8. Iezuitii si Generalul Boulanger, pag. Iezuitii si afacerea Dreyfus.9. Anii dinaintea Primului Razboi mondial 1900-1914, pag.

PARTEA V Ciclul infernal1. Primul Razboi mondial, pag. 2. Pregatiri pentru cel de al doilea razboi mondial, pag. 3. Agresiunea germana si iezuitii. Austria si Polonia, pag. Cehoslovacia si Iugoslavia4. Miscarea iezuita în Franta înainte si în timpul razboiului 1939-45, p. 1 5. Gestapo-ul si iezuitii, pag.6. Lagarele mortii si cruciade1e antisemite, pag. 7. Iezuitii si Collegium Russicum, pag.8. Papa Ioan al XXIII-lea ridica masca, pag.

Concluzie – pag.


INTRODUCEREA EDITORULUI

Nu exista persoana mai autorizata sa faca introducerea la cartea lui Edmond Paris, „Istoria secreta a iezuitilor”, decât dr. Alberto Rivera, un fost preot iezuit sub juramânt, care a fost educat la Vatican si cu­noaste bine istoria iezuitilor.Informatiile din aceasta carte sunt reale si pe deplin documentate si ar trebui citite de orice credincios biblic. Biblia spune: „Poporul piere din lipsa de cunostinta” – Osea 4:6.

INTRODUCEREA DR. RIVERA

Cei mai periculosi oameni sunt cei ce apar ca foarte religiosi, în special atunci când sunt organizati si au o autoritate. Ei se bucura de un respect adânc din partea celor ignoranti, care nu vad dorinta lor necurata de putere.Acesti oameni religiosi, care pretind ca-L iubesc pe Dumnezeu, vor recurge la crima, vor incita la revolutii si razboaie daca este în spri­jinul cauzei lor. Sunt sireti, inteligenti, politicieni religiosi slefuiti care traiesc în lumea secretelor, a intrigii si a falsei sfintenii. Acest model, aratat în "Istoria secreta a iezuitilor", poate fi vazut, din punct de vedere spiritual, în carturarii, fariseii si saducheii din timpul lui Isus Hristos. Acelasi duh rau i-a facut pe imperatorii romani sa dea cele zece decrete ucigatoare prin care a fost persecutata biserica primara.„Parintii bisericii” au luat seama mai mult la stravechiul sistem babilonian, la teologia ebraica si la filozofia greceasca. Ei cu totii au pervertit cele mai multe din învataturile lui Hristos si ale apostolilor si au pavat drumul pe care masina romano-catolica a venit la existenta. În modul cel mai pios, ei au atacat, au pervertit, au adaugat si au scos din Biblie. Acest duh religios anticrestin care a lucrat prin ei se poate vedea acum din nou când Ignatiu de Loyola a creat Ordinul iezuitilor, cu scopul secret de a îndeplini doua deziderate majore ale institutiei romano-catolice: 1. puterea politica universala si 2. o biserica universala, ca împlinire a proorociei din Apocalipsa cap.6, 13, 17 si 18.La vremea aparitiei pe scena a lui Ignatiu de Loyola, reforma pro­testanta cauzase pagube serioase sistemului romano-catolic. Ignatiu de Loyola a ajuns la concluzia ca singura cale prin care "biserica" sa putea supravietui, era întarirea canoanelor si doctrinelor puterii tem­porare a papei si institutiei romano-catolice; nu numai prin distrugerea vietii fizice a oamenilor, cum facusera preotii dominicani prin Inchizitie, ci prin infiltrarea si penetrarea fiecarui sector al vietii omului. Pro­testantismul trebuia cucerit si folosit în beneficiul papei. Aceasta a fost, printre altele, propunerea lui Ignatiu de Loyola facuta Papei Paul al III-lea. Imediat iezuitii au trecut la treaba infiltrându-se în secret în TOATE gruparile protestante, inclusiv în familiile lor, la lo­curile lor de munca, spitale, scoli, licee, universitati, etc. Astazi, iezuitii aproape ca si-au îndeplinit misiunea.Biblia aseaza puterea unei biserici locale în mâna unui om al lui Dumnezeu, un pastor adevarat. Dar iezuitii vicleni au reusit de-a lungul anilor sa îndeparteze aceasta putere înspre mâinile conducatorilor deno­minatiunilor, iar acum au împins toate denominatiunile protestante în bratele Vaticanului. Aceasta este exact ceea ce si-a propus Ignatiu de Loyola: o biserica universala si sfârsitul protestantismului. Citind "Istoria secreta a iezuitilor", veti observa o paralela între domeniul religios si cel politic. Autorul, Edmond Paris, pune în evidenta penetrarea si infiltrarea iezuitilor în guvernele si natiunile lumii pentru a manipula cursul istoriei prin ridicarea dictatorilor si slabirea democratiei, cum ar fi în Statele Unite, pavând astfel drumul pentru anarhia sociala, politica, morala, militara, educationala si religioasa.


DESPRE EDMOND PARIS

Într-un sens profetic, Edmond Paris a devenit un martir al lui Isus. Descoperind aceasta conspiratie, el si-a expus viata pentru ca aceste adevaruri sa fie cunoscute. Edmond Paris nu m-a cunoscut, dar eu îl stiam fara sa-l fi întâlnit personal atunci când, fiind preot iezuit sub juramânt, am fost avertizat asupra numelor de institutii si persoane care erau periculoase pentru institutia romano-catolica. Numele lui a fost amintit.Alte lucrari ale lui Edmond Paris sunt: „Vaticanul contra Frantei”, „Genocid în statul satelit (al Germaniei naziste) Croatia”, „Vaticanul contra Europei”.Lucrarile lui Edmond Paris asupra romano-catolicismului i-au determinat pe iezuiti 1. sa-l distruga, 2. sa-i distruga reputatia, inclusiv familia si 3. sa-i distruga lucrarile. Chiar si acum aceste lucrari deosebite ale lui Edmond Paris sunt falsificate, dar noi ne rugam ca Dumnezeu sa pastreze integritatea lor, pentru ca ele sînt necesare la salvarea romano-catolicilor.
Dr. Alberto Rivera

















„Dragostea de adevar este unica noastra salvare”Jean Guehenno – Academia Frantei
„De aceea, lasati-va de minciuna: fiecare dintre voi sa spuna aproapelui sau adevarul” Efeseni 4:25
CUVÂNT ÎNAINTE
Un scriitor din secolul trecut, Adolphe Michel, îsi aminteste ca Voltaire a estimat numarul de lucrari publicate despre iezuiti, la aproape sase mii. „La ce numar am ajuns un secol mai târziu?”, se întreaba Adolphe Michel, concluzionând imediat: „N-are importanta. Atât timp cât vor exista iezuiti, vor fi scrise carti împotriva lor. Nu este nimic nou care sa fie scris despre ei, dar apar noi generatii de cititori în fie­care zi... Vor cerceta acesti cititori vechile carti­?”Motivul care a fost mentionat ulterior ar fi suficient ca sa justifice reluarea acestui subiect. De fapt, majoritatea cartilor care refac is­toria iezuitilor nu mai pot fi gasite... Numai în bibliotecile publice mai pot fi consultate, ceea ce le face inabordabile pentru multi oameni.Pe de alta parte, asa cum apar noi generatii de cititori, apar si noi generatii de iezuiti. Fiii lui Loyola sunt astazi – si putem spune mai mult ca niciodata – aripa conducatoare a bisericii romane. La fel de bine, sau chiar mai bine camuflati, ei ramân cei mai „ultramontanisti”, discreti dar eficienti agenti ai Sfântului Scaun în toata lumea, campioni ai politicii lui, arma secreta a papalitatii.Acest sistem ocult a început acum patru secole ca „lucrând spre slava lui Dumnezeu”, dar de fapt pentru slava papilor. În ciuda unei tendinte spre "laicizare", în ciuda unui progres spre rationalism care re­duce putin domeniul "dogmelor", biserica romana nu poate renunta la telul ei de la început: sa adune sub crucea ei toate, toate natiunile de pe glob. Aceasta "misiune" uriasa trebuie sa continue orice s-ar în­tâmpla, printre "pagâni" ca si printre "crestinii separati". Clerul are sarcina sa mareasca turma credinciosilor prin convertirea "ereticilor" si a "pagânilor". Ei trebuie sa pastreze sau sa câstige, sa apere sau sa atace – iar în linia întâi a frontului este aceasta garda mobila: „Socie­tatea lui Isus” – iezuitii. Concret vorbind, aceasta societate nu este nici laica, nici angajata, în termenii Constitutiei ei, ci este un fel companie rafinata care intervine acolo si unde este necesar, în biserica si în afara ei, de fapt „autoritatea cea mai calificata, cea mai perseverenta., cea mai de temut si cea mai convinsa a papei”, asa cum scrie unul din cei mai buni istorici (A. Michel).Vom vedea cum s-a format acest corp de "ieniceri", ce servicii imense a facut el papalitatii. Vom vedea cât zel s-a depus pentru a-l face in­dispensabil institutiei pe care o servea, exercitând o asemenea influenta asupra ei, încât Generalul ei a fost numit pe buna dreptate "eminenta cenusie", astfel ca a devenit tot mai dificil sa se distinga, în gu­vernarea bisericii, între autoritatea papei si cea a puternicului sau ajutor.Unul din factorii care au jucat un rol important în viata interna­tionala a acestui secol plin de confuzie si revolutii – un factor decisiv si unanim recunoscut – a fost ambitia bisericii romane. Dorinta ei de se­cole de a se extinde spre Est, a facut din ea un aliat al pan-germanismului si un complice la încercarea acestuia de a obtine suprematia în 1914 si 1939, aducând moartea si distrugerea peste populatia Europei.Publicul este în totala necunostinta de coplesitoarea responsabili­tate pe care o poarta Vaticanul si iezuitii si în declansarea celor doua razboaie: o situatie care poate fi explicata partial prin imensele re­surse financiare care sunt la dispozitia Vaticanului si ale iezuitilor, ceea ce le da putere în asa de multe domenii, în special de la ultimu1 razboi.Studiul pe care-l facem este bazat pe documente de arhiva autentice, publicatii (interviuri) ale unor personalitati politice cunoscute, diplomati, ambasadori si scriitori eminenti, cei mai multi fiind catolici cu document de atestare. Aceste marturii si documente constituie o acuzatie zdrobitoare si, pâna acum, nici un apologet nu a încercat sa le atace. Pe 1 mai 1938, ziarul „Mercure de France” ne aminteste de ceea ce ne fusese spus patru ani mai devreme: „Mercure de France” din 15 ianuarie 1938 a spus – si nimeni nu l-a contrazis – ca Pius al XII lea a fost cel care l-a "creat" pe Hitler. El a venit la putere nu prin mijloace le­gale, ci pentru ca papa a influentat Zentrum (partid catolic german)... „Crede oare Vaticanul ca a facut o eroare deschizând drumul spre putere pentru Hitler? Se pare ca nu...”Nu a fost asa nici când s-a scris aceasta, nici dupa Anschluss (alipirea Austriei la al treilea Reich), nici mai târziu, când agresiunile naziste s-au înmultit, nici în timpul celui de al doilea razboi mondial. De fapt, pe 24 iulie 1959, Ioan al XXIII-lea, succesorul lui Pius al XII-lea, i­-a oferit lui Franz von Papen, prietenul sau personal, titlul onorific de trezorier secret. Acest om fusese spion în SUA în timpul primului razboi mondial si unul din cei responsabili pentru dictatura lui Hitler si pentru Anschluss. Trebuie sa fii orb din nastere sa nu vezi aceste fapte.Dl. Joseph Rovan, scriitor catolic, comenteaza astfel acordul diplomatic dintre Vatican si Reich-ul nazist pe data de 8 iulie 1933: „Concor­datul a adus guvernului national-socialist – considerat peste tot ca fiind format din uzurpatori si briganzi – pecetea unei întelegeri cu cea mai veche putere internationala (Vaticanul). Într-un fel, este echivalent cât un certificat international de onorabilitate” („Catolicismul politic în Germania”, Paris 1956, pag. 231).Astfel papa, nefiind satisfacut cu ajutorul personal acordat lui Hitler, a girat în felul acesta suportul moral acordat Reich-ului nazist de catre Vatican!În timp ce teroarea începea sa domine, fiind tacit acceptata si aprobata, asa-numitele "camasi brune", aruncau deja în lagarele de concen­trare 40.000 de oameni. Pogromurile se înmulteau, cu accent pe acest mars nazist: „Când sângele evreu va curge sub cutit, ne vom simti iarasi bine” (Horst-Wessel-Lied).În anii urmatori Papa Pius al XII-lea a vazut lucruri si mai rele, fara sa spuna ceva. Nu este de mirare ca sefii catolici germani s-au luat la întrecere unul cu celalalt în servilism fata de regimul nazist, încurajati fiind de "Capul" roman. Ar trebui citite cuvintele desantate si acrobatiile verbale ale teologilor oportunisti, cum a fost Michael Schmaus. Mai târziu el a fost numit „print al bisericii” de catre Pius al XII-lea si descris ca „marele teolog din München” de catre ziarul „La Croix” (Crucea) în 2 septembrie 1954. Despre cartea „Katholisch-Konservatives Erbgut” cineva scrie: „Aceasta antologie pune cap la cap texte ale prin­cipalilor teologi catolici din Germania, de la Gorres la Vogelsang si ne face sa credem ca national-socialismul s-a nascut, pur si simplu, din idei catolice” (Günther Buxbaum, „Mercure de France” – 15 ianuarie 1939).Episcopii, prin Concordat, facusera un juramânt de supunere fata de Hitler si excelau în devotiune: „Sub regimul nazist, am primit un ajutor permanent din partea episcopilor, în toata corespondenta si declaratiile demnitarilor ecleziastici” (Joseph Rovan, op. cit., pag. 214).În ciuda deosebirii evidente dintre universalismul catolic si rasismul hitlerist, aceste doua doctrine au fost „împacate armonios” – dupa cum spune Franz von Papen; motivul acestui scandalos acord a fost: Na­zismul este o reactie crestina împotriva spiritului anului 1789.Sa ne întoarcem la Michael Schmaus, profesor la Facultatea de Teologie din München, care a scris: „Imperiul si biserica” sunt o serie de scrieri care ar trebui sa ajute la edificarea celui de al treilea Reich, caci el uneste statul national-socialist cu crestinismul catolic... „În întregime germane si în întregime catolice, aceste scrieri exploreaza si favorizeaza legaturile si întâlnirile dintre biserica catolica si natio­nal-socialism; ele deschid drumul pentru o cooperare rodnica, asa cum este subliniat în Concordat...” Miscarea national-socialista este protes­tul cel mai mare si mai viguros împotriva spiritului secolelor al XIX-lea si al XX-lea... Ideea unei natiuni si a unui sânge este punctul central al învataturii ei si toti catolicii care se supun ordinelor episcopilor germani vor trebui sa admita ca asa este... Legile national-socialiste si cele ale bisericii catolice au acelasi scop...” (Begegnungen zwischen Katolischen Christentum und nazional-sozialistischer Weltanschauung Aschendorff, Münster, 1933).Acest document dovedeste rolul principal jucat de biserica catolica în ascensiunea la putere a lui Hitler; de fapt, a fost un aranjament stabilit dinainte. El ilustreaza pe deplin felul de întelegeri monstruoase dintre nazism si catolicism. Ura fata de liberalism, care este cheia pentru toate lucrurile, iese în evidenta foarte clar.În cartea sa, „Catolicii din Germania”, dl. Robert d'Harcourt de la Academia franceza, scrie: „Punctul cel mai vulnerabil din toate declara­tiile episcopale ce au urmat alegerilor din 5 martie 1933, se gaseste în primul document oficial al bisericii, care contine semnaturile tutu­ror episcopilor germani. Noi ne referim la scrisoarea pastorala din 3 iunie 1933, în care întreg episcopatul german este implicat.„Ce forma a avut acest document?” Cum a început? Pe o nota de op­timism si cu aceasta declaratie voioasa: „Conducatorii acestui nou guvern spre marea noastra bucurie, ne-au dat asigurarea ca se vor aseza pe ei însisi si munca lor pe tarâm crestin, o declaratie de o atât de adânca sinceritate merita recunostinta tuturor catolicilor” (Paris, Plon, 1938, pag.108).Pe la izbucnirea primului razboi mondial mai multi papi au venit si au plecat, dar atitudinea lor fata de cele doua tabere ce se confruntau în Europa., a ramas invariabil aceeasi. Multi scriitori catolici si-au exprimat surprinderea si amaraciunea când au scris despre indife­renta inumana aratata de Pius al XII-lea fata de groaznicele atrocitati comise de cei aflati în gratiile sale. Printre multe marturii, vom cita una din cele mai moderate în limbaj, cea a lui Jean l’Hospital, cores­pondent la „Monde”: „Memoria lui Pius al XII-lea este înconjurata de în­doiala si întâi de toate este acea întrebare arzatoare pusa de observatori din toate tarile, si chiar dintre zidurile Vaticanului: a stiut el despre atrocitatile comise în timpul razboiului, declansate si conduse de Hitler? Având tot timpul la dispozitie, si de peste tot rapoarte regulate de la episcopi, a putut el sa ignore ceea ce faceau capii militari germani: tragedia lagarelor de concentrare, deportarea civililor, masacrarea cu sânge rece a celor ce le stateau în cale, groaza camerelor de gazare unde au fost gazati rnilioane de evrei? Si daca stia despre ele, de ce, ca om de încredere si purtator de cuvânt al Evangheliei, nu a iesit îmbracat în alb, cu bratele întinse în forma de cruce, sa denunte o crima fara precedent, sa strige NU!„Sufletele pioase vor cauta în zadar enciclice, discursuri si adrese ale ultimului papa; nu exista nici o urma de condamnare a acestei «religii a sângelui» instituite de Hitler, acest antihrist... ei nu vor gasi condamnarea rasismului, care este evident contrar dogmei catolice” („Roma în confidente”, Grasset, Paris, 1962, pag.91).În cartea sa, „Tacerea papei Pius al XII-lea”, autorul Carlo Falcon scrie: „Existenta unor asemenea monstruozitati (exterminare în masa a minoritatilor etnice, deportari de civili si prizonieri) depasesc orice standard de bine si rau. Ele desfid demnitatea individului si a societatii într-o asa masura încât suntem siliti sa-i denuntam pe aceia care au putut influenta opinia publica, fie ei oameni de rând sau sefi de state.„A pastra tacerea în fata unor asemenea încalcari ale drepturilor, ar însemna de-a dreptul colaborare. Ar stimula rautatea criminalilor, marind cruzimea si vanitatea 1or. Dar, daca fiecare om are datoria morala de a reactiona fata de asemenea crime, atunci societatile crestine si capii lor, si în special capul bisericii catolice, ar trebui s-o faca îndoit”. „Pius al XII-lea nu a exprimat niciodata o condamnare fatisa si explicita a razboiului de agresiune, nici chiar despre crimele groaznice comise de germani sau complicii lor în timpul razboiului”.„Pius al XII-lea a tacut nu pentru ca nu a stiut ce se întâmpla: el cunostea gravitatea situatiei înca de la început, poate chiar mai bine decât orice alt conducator de stat din lume...” (pag.12).Si asta nu este totul! Vaticanul a dat o mâna de ajutor la comiterea acestor crime prin „împrumutarea” unora din prelatii sai pentru a deveni agenti pro-nazisti. Asa au fost Hinka si Tiso. Papa si-a trimis propriul sau legat în Croatia: pe R.P. Marcone, care împreuna cu monseniorul Stepinac trebuia sa tina sub observatie „munca” lui Ante Pavlici si a ustasilor sai. Oriunde ne-am uita, acelasi spectacol edificator ni se înfatiseaza.Asa cum am mai aratat, crima de neiertat a Vaticanului consta în rolul decisiv jucat în declansarea celor doua razboaie mondiale. Ascultati ce spune Alfred Grosser, profesor la Institutul de studii politice al Universitatii din Paris: „Cartea foarte concisa a lui Günter Lewy, Biserica catolica si nazismul german, spune ca toate documentele sunt în acord a arata ca biserica catolica a cooperat cu regimul lui Hitler... În iulie 1933, când Concordatul a fortat episcopii sa depuna un juramânt de supunere fata de guvernul nazist, lagarele de concentrare erau deja deschise... citatele scrise de Günter Lewy dovedesc lamurit acest lucru. Am gasit printre ele unele dovezi zdrobitoare de la personalitati ca si cardinalul Faulhaber si iezuitul Gustav Gundlach” (Saul Friedlander, „Pius XII si al III-lea Reich”, Paris 1964).Conducatorii de la Vatican ar fi trebuit sa-si plece capul de rusine atunci când un membru al Parlamentului Italian a strigat: „Mâinile papei sînt naclaite de sânge” (discursul Laurei Diaz, membru al parlamentului din Livorno, vorbit la 15 aprilie 1946), sau când studentii de la Universitatea din Cardiff si-au ales ca tema a unei coferinte: „Ar trebui adus papa în fata tribunalului ca si criminal de razboi?” („La Croix”, 2 aprilie 1946).Iata cum se exprima Ioan XXIII, referindu-se la iezuiti: „Perseverati, fiilor dragi, în activitatea care v-a adus deja merite bine cunoscute. În felul acesta, voi veti bucura biserica si va creste cu neobosita ardoare. Calea celui neprihanit este ca lumina zorilor. Fie ca lumina sa creasca si sa ilumineze pe adolescentii în formare... În acest fel, veti ajuta la împlinirea dorintelor si intereselor noastre spirituale... Va dam binecuvântarea apostolica din toata inima Conducatorului general, voua si aju­toarelor voastre, si tuturor membrilor Societatii lui Isus” („L'Osservatore Romano”, 20 octombrie 1961).Si din partea papei Paul VI: „Din vremea reasezarii ei, aceasta familie religioasa se bucura de ajutorul lui Dumnezeu si s-a îmbogatit rapid în propasire... membrii Societatii au îndeplinit sarcini foarte importante, toate spre slava lui Dumnezeu si în beneficiul religiei catolice... biserica are nevoie de soldati ai lui Hristos de valoare, înarmati cu o credinta cutezatoare, gata sa înfrunte dificultatile... iata de ce avem nadejdea în ajutorul pe care-l va aduce activitatea voastra... fie ca noua era sa gaseasca Societatea pe aceeasi cale nobila pe care a pasit si în trecut. – Dat la Roma, lânga Sf. Petru, pe 20 august 1964, în cel de al doilea an al pontificatului” (L'Osservatore Romano”, 18 septembrie 1964).Pe 29 octombrie 1965, "L'Osservatore Romano" anunta: „Parintele Arrupa, Generalul iezuit, a celebrat Sfânta Liturghie pentru Conciliul ecumenic pe 16 octombrie 1965”. Iata si apoteoza eticii papale – anuntul beatificarii simultane a lui Pius XII si Ioan XXIII: „Spre întarirea noastra în lupta pentru înnoire spirituala, am decis sa începem actiunile de beatificare ale acestor doi pontifi care ne sunt atât de dragi noua” – Papa Paul VI. („L'Osservatore Romano”, 26 noiembrie 1965 ).
Fie ca aceasta carte sa descopere tuturor cititorilor adevarata natura a stapânitorului roman, ale carui cuvinte sunt atât de dulci, pe cât le sunt de feroce actiunile sale secrete.






PARTEA IFORMAREA ORDINULUI IEZUIT
Capitolul 1. Ignatiu de Loyola.
Fondatorul Societatii lui Isus, spaniolul basc don Inigo Lopez de Recalde, s-a nascut în castelul din Loyola, provincia Guipuzcoa, în anul 1491. A fost unul din cele mai ciudate tipuri de calugar-soldat pe care l-a produs vreodata lumea catolica; dintre toti fondatorii de ordine religioase, el este acela a carui personalitate a lasat cea mai puternic urma (pecete) asupra gândirii si comportamentului ucenicilor si succeso­rilor sai. Acesta poate fi motivul pentru care aceasta nota distinctiva este reala, pâna la asemanarea fizica. Dl. Folliet contrazice acest lucru dar multe documente dovedesc permanenta tipului „iezuit” de-a lungul veacurilor. Cea mai amuzanta marturie se gaseste la Muzeul Guimet; pe un fundal auriu reprezentând tabloul secolului al XVI-lea, un artist japonez a pictat – cu tot umorul acestei rase de oameni – debarcarea portughezilor si în special a fiilor lui Loyola, în insulele Japoniei. Uimirea acestui iubitor al naturii si a culorilor vii este evidenta în felul cum reprezinta umbrele negre si lungi, cu fetele grave, pe care a înghetat toata aro­ganta stapânitorului fanatic. Asemanarea dintre lucrarea artistului oriental din sec. XVI si lucrarile lui Daumier (pictor francez sec. XIX) este iz­bitoare.La fel ca multi alti "sfinti", Inigo – care mai târziu si-a latinizat numele, devenind Ignatius – nici pe departe nu parea a fi predestinat sa-si ilumineze contemporanii. Tineretea sa furtunoasa fost plina de greseli si chiar de "crime odioase". Un raport al politiei spune ca era „perfid, brutal, razbunator”. Toti biografii lui admit ca el n-a dat niciunui prieten de pahar, în ce priveste violenta instinctelor lui, decât lucruri vulgare. „Un soldat nesupus si îngâmfat”, a spus unul din confidentii lui – „a dus o viata dezordonata în ce priveste femeile, jocurile de noroc si duelurile”, a adaugat secretarul sau, Polanco. Toate acestea ne sunt relatate de catre unul din fii sai spirituali, R.P. Rouquette, care a încercat sa scuze si sa explice acest temperament vul­canic, care a fost transformat mai târziu „spre o si mai mare slava a lui Dumnezeu” . Asa cum a fost cazul multor eroi ai bisericii romano-catolice, a fost necesara o lovitura fizica violenta pentru a-i schimba personalita­tea. A început ca paj al trezorierului de Castilia, pâna la caderea în dizgratie a acestuia. Apoi a intrat în slujba Viceregelui de Navara. A dus o viata de om al curtii domnesti, pâna când si-a început viata de soldat aparând Pampeluna împotriva francezilor condusi de Contele de Foix. Rana care i-a decis viitorul a primit-o în timpul acestui asediu. Cu un picior zdrobit de un glont, el a fost dus de francezii victoriosi la fratele lui, Martin Garcia, în castelul Loyola. Acum a început martirajul unei inter­ventii chirurgicale fara anestezie, prin care a trebuit sa treaca de doua ori, caci prima data nu a reusit. Piciorul a trebuit rupt din nou si rea­sezat. În ciuda acestor interventii, Ignatiu a ramas schiop. Se întelege ca el avea nevoie de o asemenea experienta puternica care sa-i produca o cadere nervoasa. "Darul lacrimilor" care i-a fost dat "din belsug" – si în care biografii lui vad un har de sus – a fost poate rezultatul puternicei sale naturi emotionale, care de atunci încolo l-a afectat tot mai mult.Singura lui distractie în timpul când a stat întins în pat în durere a fost citirea „Vietii lui Hristos” si a „Vietii sfintilor” , singurele carti care se gaseau în castel. Fiind practic needucat si înca sub efectul teribilului soc, suferintele crucificarii lui Hristos si martirajul sfintilor au avut un impact de nesters asupra lui; aceasta obsesie l-a condus pe luptatorul schiop pe calea apostolatului.„El punea cartile deoparte si visa cu ochii deschisi. Un caz clar de visare în stare treaza; aceasta era o continuare în anii maturitatii a jocului imaginar din copilarie... daca lasam sa invadeze psihicul, re­zultatul va fi nevroza si renuntarea la vointa; în felul acesta realul ocupa locul secund” (R.P. Rouquette).La prima vedere este greu sa aplici un asemenea diagnostic la fon­datorul unui ordin atât de activ, sau la alti "mari mistici" si creatori de societati religioase, mai toti având mari capacitati organizatorice. Dar aflam ca toti au fost incapabili sa reziste imaginatiei lor foarte active si, pentru ei, imposibilul a devenit posibil.Iata ce mai spune acelasi autor despre acest subiect: „As vrea sa subliniez consecinta practicarii misticismului de catre o persoana cu o inteligenta sclipitoare. O minte slaba care patrunde în misticism se afla pe un teren periculos, dar un mistic inteligent prezinta un si mai mare pericol, caci intelectul sau lucreaza într-un fel mai larg si mai adânc. Când misticul predomina asupra realului într-o inteligenta activa, acesta duce la fanatism; o infestare a vointei care va suferi de o marire unilaterala si distorsiune”.Ignatiu de Loyola a fost un exemplu de prima clasa de „misticism activ” si „distorsiune a vointei”. Desigur, transformarea razboinicului în "general" al celui mai militant ordin al bisericii romane, a fost foarte lenta. Au fost multi pasi ezitanti înainte sa-si gaseasca adevarata vocatie. Nu este intentia noastra sa-l urmarim prin toate aceste stadii. Sa reamintim numai punctele principale: în primavara lui 1522 a parasit vechiul castel, hotarât sa devina un sfânt ca cei ale caror fapte le citise. Pe lânga aceasta, nu-i aparuse Fecioara însasi într-o noapte, tinând în brate pe pruncul Isus? Dupa o spovedanie completa la manastirea din Montserrat, a planuit sa plece la Ierusalim. Ciuma bântuia la Barcelona si, cum orice trafic maritim era oprit, a trebuit sa stea la Manresa aproape un an. Acolo si-a petrecut tot timpul în rugaciuni, posturi, au­to flagelari, practicând tot felul de mortificari, aparând mereu în fata „curtii de penitenta”, desi confesiunea lui la Montserrat se pare ca a tinut trei zile întregi; o asemenea confesiune completa ar fi trebuit sa fie suficienta pentru un pacatos mai putin scrupulos. Toate acestea arata foarte clar starea mintala si nervoasa a omului. Eliberat în sfârsit de obsesia pacatului prin decizia pe care o luase – acesta fiind un truc al Satanei – el s-a dedicat complet viziunilor abundente si variate care îi hartuiau mintea febrila.„Datorita unei viziuni – spune H. Boehmer – a început iarasi sa manânce carne; o serie întreaga de viziuni i-au descoperit tainele dogmelor catolice si l-au ajutat sa le traiasca cu adevarat: astfel, a meditat la Trinitate sub forma unui instrument muzical cu trei corzi; taina creatiei lumii prin "ceva" ca o ceata si lumina care a iesit dintr-o raza de soare; miraculoasa coborâre a lui Hristos în euharistie, ca izbucniri de lumina care intra în apa sfintita, când preotul o ridica si se roaga pentru ea; natura umana a lui Hristos si sfânta Fecioara, sub forma unui trup de o albeata orbitoare; si, în sfârsit, Satan, ca o forma serpui­toare si lucitoare, asemanatoare cu o multitudine de ochi scânteietori si misteriosi”. Nu este acesta începutul binecunoscutei creatii iezuite (picturi si sculpturi) de idoli? Dl. Boehmer adauga ca acest înteles adânc al dogmelor i-a fost des­coperit ca un har deosebit de sus, printr-o intuitie transcendenta. „Multe taine ale credintei si stiintei i-au devenit dintr-o data clare si mai târziu el a pretins ca a învatat în acele scurte momente mai mult decât în tot timpul studiului sau; totusi, el nu a fost niciodata în stare sa explice care au fost acele taine care i-au devenit deodata clare. Era nu­mai o amintire cetoasa, un sentiment a ceva miraculos, ca si cum în acel moment el devenise „un alt om cu o alta inteligenta”.Toate acestea pot fi rezultatul unei dezordini nervoase si poate fi asemanata cu ceea ce se întâmpla cu fumatorii de opiu si cei ce înghit hasis: aceasta extindere a eu-lui, aceasta iluzie de înaltare dincolo de ceea ce este real, o senzatie de stralucire care lasa numai o amintire ametitoare. Viziunile exaltante si iluminarile l-au însotit în permanenta în viata pe acest mistic.„El nu s-a îndoit niciodata de realitatea acestor viziuni. El l-a gonit pe Satan cu un bat, la fel cum ar fi facut-o cu un câine turbat; vorbea cu Duhul Sfânt asa cum un om vorbeste cu altul; cerea acordul lui Dumnezeu, al Trinitatii si al Madonei asupra tuturor proiectelor sale si izbucnea în lacrimi de bucurie când ei îi apareau. În asemenea situatii, el avea o stare de beatitudine cereasca; cerurile îi erau deschise, si dumnezeirea era vizibila. si perceptibila pentru el” (H. Boehmer).Nu este acesta cazul unei persoane care halucineaza? Cum pot aparea trei persoane în dumnezeire, când Dumnezeu este Unul si nimeni, nici un prooroc si nici un apostol n-au vazut decât pe Acela care se descoperea? Aceasta dumnezeire trinitara vizibila si perceptibila o vor oferi în mod constant omenirii fiii lui Loyola – nu numai din motive politice, bizuindu-se si flatând înclinatia adânc înradacinata în inima oamenilor pentru idolatrie – dar si din convingere, fiind bine si sincer îndoctrinati. Înca de la început, misticismul medieval a prevalat în Societatea lui Isus; el este înca cel ce anima Ordinul, în ciuda aspectelor lumesti, intelectual si educationale asumate cu destula rapiditate. Axioma lui de baza este „Totul pentru toti”. Artele, literatura, stiinta si chiar filozofia au fost mai degraba mijloace sau curse cu care prind sufletele, ca indulgentele pentru care au fost adesea acuzati. Pentru acest ordin, nu exista domeniu al slabiciunii omenesti asupra caruia sa nu se poata actiona, spre a incita spiritul si vointa spre renuntare si întoarcere la un devotament linistit si copilaresc. Asa ca ei au actionat înspre a instaura „Împaratia lui Dumnezeu” în conformitate cu propriul lor ideal: o mare turma sub crucea Sfântului Parinte.Ca oameni învatati au avut un asemenea ideal anacronic, este foarte ciudat, deci este de netagaduit ca asa este si este confirmarea unui fapt trecut adesea cu vederea: preeminenta emotiilor în viata spiritului. Pe lânga aceasta, Kant a spus ca fiecare filozofie este expresia tempera­mentului sau caracterului filozofului.Înafara metodelor individuale, "temperamentul" iezuit pare mai mult sau mai putin uniform în rândurile lor. „Un amestec de pietate (evlavie) si diplomatie, ascetism si întelepciune lumeasca, misticism si calcul rece; asa cum a fost caracterul lui Loyola, la fel este si "marca" acestui ordin” (J. Huber, „Iezuitii”, pag.127).Mai întâi, fiecare iezuit a ales acest ordin deosebit din cauza propriei lui înclinatii naturale; dar el a devenit cu adevarat un "fiu" al lui Loyola dupa probe aspre si un antrenament sistematic care dura nu mai putin de 14 ani.În acest fel, paradoxul acestui ordin a continuat timp de patru sute de ani: un ordin care se straduieste sa fie „intelectual” dar, în acelasi timp, a fost întotdeauna – în biserica romana si în societate – campionul rânduielilor celor mai stricte.
Capitolul 2. Exercitii spirituale.
Când a sosii vremea sa paraseasca Monresa, Ignatiu nu-si putea prevede viitorul, dar un lucru era sigur: teama privind propria lui mântuire nu mai era prima lui grija; mai degraba ca misionar decât ca pelerin, el pleaca spre Tara Sfânta în martie 1523. A ajuns la Ierusalim pe 1 septembrie, dupa multe aventuri, de unde a trebuit sa plece curând la ordinele conducatorului franciscan al provinciei, care nu dorea ca pacea firava dintre crestini si turci sa fie periclitata de un prozelitism prematur. Misionarul dezamagit s-a întors prin Venetia, Genova si Barcelona în drumul sau spre Universitatea din Alcala, unde si-a început studiile teologice; acolo si-a început „vindecarea sufletelor” în mijlocul ascultatorilor voluntari.„În aceste adunari, cea mai comuna manifestare de evlavie a sexului slab era lesinul; astfel, ne dam seama ce greu îi era sa aplice metodele sale religioase si cum propaganda sa ferventa a dat nastere curiozitatii si suspiciunii inchizitorilor”. În aprilie 1527, Inchizitia l-a aruncat pe Ignatiu în închisoare, urmând a-l judeca sub învinuirea de erezie. Ancheta a examinat incidentele ciudate din mijlocul devotatilor lui, strania afirmatie a acuzatului privind minunata putere a castitatii ce i-a fost data, precum si bizarele sale teorii privind diferente dintre pacatele de moarte si cele care se pot ierta.Eliberat, dar interzicându-i-se sa mai tina întâlniri, Ignatiu a placat la Salamanca unde curând si-a reluat aceleasi activitati. Suspi­ciuni asemanatoare din partea inchizitorilor l-au dus din nou în închisoare. Eliberat cu conditia curmarii activitatii, a plecat la Paris pentru a-si continua studiile la Colegiul Montaigue. Eforturile sale de a-si îndoctrina studentii-ucenici în conformitate cu metodele sale speciale, l-au adus din nou în necazuri cu inchizitorii. Devenind mai prudent, el a continuat sa se întâlneasca cu numai sase din prietenii lui de la co­legiu, dintre care doi vor deveni unii din cei mai de seama membri: Salmeron si Lainez.Ce era în el ca sa atraga atât de puternic pe tineri, la un student batrân? Era idealul sau si putinul farmec pe care-l purta cu el: o carte mica, de fapt un jurnal, care, în ciuda scurtimii sale, a fost una care a influentat destinul umanitatii. Acest volum a fost tiparit de atâtea ori încât nici nu se mai cunoaste numarul copiilor. A fost de asemenea obiectul a peste 400 de comentarii. Este manualul iezuitilor si în acelasi timp rezultatul dezvoltarii interioare a stapânului lor. Se numeste: „Exercitii spirituale”.Dl. Boehmer a scris mai târziu: „Ignatiu a înteles mai bine decât orice alt conducator care l-a precedat ca cea mai buna cale de a educa un om pentru un anumit ideal este sa devii stapânul imaginatiei lui. Noi „îmbibam în el forte spirituale pe care mai târziu el nu le va mai putea elimina decât cu greu, forte care dureaza mai mult decât cele mai bune principii si învataturi; aceste forte pot iesi la suprafata dupa ani în care nici sa nu fi fost observate, si sa devina atât de imperative încât vointa este neputincioasa în a li se opune si trebui sa le urmeze impulsul irezistibil” (H. Boehmer).Astfel, toate "adevarurile" dogmelor catolice vor trebui, nu numai sa se mediteze asupra lor, ci si traite si simtite de cel ce se devo­teaza acestor „Exercitii”, cu ajutorul unui "conducator". Cu alte cuvinte, el va trebui sa retraiasca taina cu cea mai mare intensitate posi­bila. Sensibilitatea candidatului se impregneaza cu aceste forte, a ca­ror persistenta în memoria si subconstientul lui va fi pe atât de puternica si îndelungata, pe cît de puternic a fost efortul de a le evoca si asimila. Pe lânga vaz, si celelalte simturi – auzul, mirosul, gustul si pipaitul – vor avea un rol de jucat. Pe scurt, este mai degraba o auto­sugestie controlata. Razvratirea îngerilor, izgonirea lui Adam si Eva din Paradis, judecata lui Dumnezeu, scenele si tablourile patimilor, sunt, cum ar spune cineva, retraite în fata candidatului. Scene dulci si fericite alterneaza cu cele mai sumbre, într-un ritm ales cu price­pere. Nu mai este nevoie sa spunem ca iadul are un rol important în acest „spectacol”, cu iazul de foc în care sunt aruncati cei condamnati cu corul îngrozitor de strigate, cu mirosul mortal de sulf si flacari pârjolitoare. Si totusi, Hristos este acolo întotdeauna ca sa-l sustina pe vizionar, care nu stie cum sa-I multumeasca pentru ca nu l-a aruncat deja în iad ca sa plateasca pentru pacatele trecute.Iata ce a scris Edgar Quinet: „Nu numai viziunile sunt aranjate dinainte, ci deasemenea suspine, inhalatii, rasuflari erau notate în carte. Pauzele si intervalele de tacere erau scrise ca o foaie de muzica. În caz ca nu ma credeti, voi cita: ‚Al treilea fel de rugaciune: prin masurarea cuvintelor si a perioadelor de tacere’. Acest mod deosebit de rugaciune consta în exprimarea câtorva cuvinte între fiecare res­piratie; si putin mai departe: ‚Asigurati-va sa tineti pauze egale între respiratii si sa rostiti cuvântul cu suspine’, ceea ce înseamna ca omul, inspirat sau nu, devine o masina care trebuie sa suspine, sa plânga, sa strige sau sa-si tina respiratia la momentul prescris si în ordinea pe care experienta o arata a fi cea mai profitabila”.Este de înteles ca, dupa patru saptamâni devotate acestor exerciti intense cu un conducator ca singurul tovaras, candidatul ar fi copt pentru fazele urmatoare de sfarâmare si educare.Iata ce spune Quinet despre creatorul unei asemenea metode halucinante: „Stiti ce-l deosebeste pe el de toti ceilalti asceti din trecut? Faptul ca el se putea observa si analiza pe el însusi în mod rece si calculat în starea de rapire, în timp ce pentru altii chiar si ideea de reflectie era imposibila. Impunând ucenicilor actiuni care, pentru el, erau spontane, el avea nevoie de numai treizeci de zile pentru a frânge – cu aceasta metoda – vointa si ratiunea, în acelasi mod în care un calaret îsi înfrânge calul. El avea nevoie de numai treizeci de zile pentru a subjuga un suflet. Notati ca iezuitismul s-a extins odata cu Inchizitia moderna: în timp ce Inchizitia frângea trupul, exercitiile spirituale frângeau gândurile sub masina lui Loyola” (Michael si Guinet „Iezuitii”, Paris 1845, pag.185-187) .În orice caz, cineva nu-si putea examina viata sa "spirituala" prea adânc, chiar si fara a avea onoarea de a fi un iezuit; metodele lui Loyola sunt recomandate în special credinciosilor si preotilor, asa cum ne amintesc unii comentatori ca R.P. Pinard, autor al „Rugaciunii mintii pentru toti”; inspirat de Sfântul Ignatiu, acest ajutor valoros pentru suflet ar fi mai potrivit, credem noi, si mai explicit daca ar fi intitulat „Înstrainare” în loc de „Rugaciune”.
Capitolul 3. Fondarea Companiei.
„Societatea lui Isus” a fost constituita în ziua de Înaltare, în anul 1534, în capela bisericii Notre-Dame din Montmartre. Ignatiu avea 44 de ani. Dupa ce au luat cina (euharistia), conducatorul si tovarasii sai au jurat sa mearga în Tara Sfânta îndata ce-si vor sfârsi studiile, spre a-i converti pe pagâni. Dar anul urmator i-a gasit la Roma, unde papa organiza atunci o cruciada împotriva turcilor, cu ajutorul împaratului german si al Republicii Venetia. Astfel, papa le-a aratat cât de imposibil era de realizat planul lor din cauza cruciadei. Asa ca Ignatiu si tovarasii lui s-au dedicat lucrarii misionare în tarile crestine; la Venetia, modul sau de lucru a iscat din nou suspiciuni din partea inchizitorilor. Constitutia Companiei lui Isus a fost în sfârsit conceputa si aprobata la Roma de catre Papa Paul III, în anul 1540. Iezuitii s-au pus la dispozitia papei, promitându-i ascultare necondi­tionata. Învatatura, marturisirea, predicarea si lucrarea de ajutorare erau domeniile în care actiona noul Ordin. Dar misiunile în strainatate nu erau excluse, caci în anul 1541, Francis Xavier si doi însotitori au parasit Lisabona pentru a merge sa evanghelizeze Orientul Îndepartat.În anul 1546 a fost lansat aspectul politic al carierei lor, când papa i-a ales pe Lainez si Salmeron sa-l reprezinte la Conciliul de la Trent, cu titlul de „teologi pontificali”.Dl. Boehmer scrie: „Atunci (la început), Ordinul era folosit de papa doar temporar. Dar el si-a îndeplinit functiunile cu o asa promptitudine si zel, încât deja sub papa Paul III a fost implantat puternic în tot felul de activitati si a câstigat încrederea Curiei pentru totdeauna” (H. Boehmer, pag.47-48).Încrederea era pe deplin justificata; iezuitii, si Lainez în spe­cial, împreuna cu prietenul lor devotat, cardinalul Morone, au devenit campionii perfizi si neobositi ai autoritatii pontificale si ai intan­gibilitatii dogmelor în timpul celor trei sesiuni ale Conciliului care s-a încheiat în 1562. Prin manevrele lor inteligente si dialectica lor, ei au reusit sa învinga opozitia si toate cererile „ereticilor”: casa­toria preotilor, Cina cu cele doua elemente, folosirea limbii indigene la slujbele religioase si, în special, reforma papalitatii. Numai reforma manastirilor a fost retinuta pe agenda de lucru. Lainez însusi, printr-un contraatac viguros, a sustinut infailibilitatea pontificala, care a fost decretata, trei secole mai târziu de Conciliul de la Vatican (1870). Sfântul Scaun a iesit întarit din aceasta criza, multumita actiunilor viguroase ale iezuitilor. Termenii alesi de Papa Paul III pentru a descrie acest nou ordin în Bula de Autorizare, sînt pe deplin justificati: Regimen Ecclesiae Militantis.Spiritul luptator s-a dezvoltat din ce în ce mai mult pe masura ce timpul a trecut. Pe lânga misiunile în strainatate, activitatile fiilor lui Loyola au început sa se concentreze asupra sufletelor oame­nilor, în special printre cei din patura conducatoare. Politica devine principalul lor domeniu de activitate, toate eforturile "conducatorilor" concentrându-se spre un tel unic: supunerea întregii lumi fata de papalitate – si pentru a atinge acest scop, "capii" trebuiau cuceriti mai întâi. Armele lor în atingerea scopului propus erau: sa devina confeso­rii celor puternici si ai conducatorilor si sa se ocupe de educatia copiilor lor. În felul acesta, prezentul era asigurat iar viitorul era pregatit. Foarte curând, Sfântul Scaun si-a dat seama de vigoarea pe care o aducea acest nou ordin. La început, numarul membrilor lui era limitat la 60, dar aceasta restrictie a fost anulata foarte prompt. În 1556, când Ignatiu a murit, fiii lui activau în mijlocul pagânilor din India, China, Japonia, Lumea Noua, dar si în Europa: Franta, Germania de Sud si de Vest, unde ei luptau împotriva „ereziei”, în Spania, Portugalia, Italia, si chiar în Anglia, unde au ajuns prin Irlanda. Istoria lor, plina de necazuri, va fi cea a unei retele „romane” pe care ei au în­cercat în permanenta sa o întinda asupra lumii, si ale carei fire vor fi mereu rupte si refacute.
Capitolul 4. Spiritul Ordinului.
„Sa nu uitam – scrie iezuitul Rouquette – ca din punct de vedere istoric, ultramontanismul a fost afirmarea concreta a universalismului. Universalismul atât de necesar ar fi fost un cuvânt gol daca nu ar fi dus la o coeziune concreta sau supunere a crestinismului: iata de ce voia Ignatiu ca echipa sa sa fie la dispozitia papei... si sa fie o campioana a unitatii catolice, unitate care putea fi asigurata numai prin supunerea efectiva fata de loctiitorul lui Hristos” (R.P. Rouquette)Iezuitii voiau sa impuna absolutismul monarhic în biserica romana si ei l-au mentinut în societatea civila, privindu-i pe monarhi ca re­prezentanti temporari ai Sfântului Parinte, adevaratul cap al crestinatatii; atât timp cât monarhii erau pe deplini ascultatori si docili fata de stapânul comun, iezuitii le erau cei mai credinciosi sustinatori. Pe de alta parte, daca acesti printi se razvrateau, ei gaseau în iezu­iti cei mai vajnici dusmani.În Europa, în orice loc în care interesele Romei impuneau ridica­rea norodului împotriva regilor lor, sau daca acesti stapânitori tem­porari luau decizii care stânjeneau biserica, conducerea bisericii stia ca nu gaseste pe cineva mai capabil, perfid sau îndraznet când este vorba de intriga, propaganda sau chiar revolta deschisa, decât Societatea lui Isus (Rene Fulop Miller, „Iezuitii si secretul puterii lor”).Am vazut cum fondatorul acestei companii, prin spiritul exercitiilor, era destul de înapoiat în misticismul sau simplist, în disciplina ecleziastica si, în general, în conceptia sa despre subordonare. Constitutia si „Exercitiile”, lucrari de baza ale acestui sistem, nu lasa nici o îndoiala asupra acestui subiect. Indiferent ce ar spune discipolul lui – în special astazi, când ideile moderne asupra acestei teme sînt total diferite – supunerea neconditionata era pe primul loc în legea acestui Ordin. Dl. Folliet ar putea pretinde ca vede în ea doar o „su­punere religioasa”, necesara oricarei adunari religioase; R.P. Rouquette scrie cu îndrazneala: „Departe de a fi o limitare a omului, aceasta supunere constienta si de buna voie este culmea libertatii... o elibe­rare de sub robia eu-lui”. Cineva trebuie doar sa citeasca aceste texte pentru a întelege extremismul, daca nu caracterul monstruos al acestei înrobiri a sufletului si spiritului impuse de iezuiti, care îi facea întotdeauna instrumente docile în mâinile superiorilor lor si dusmani ai oricarei forme de libertate.„Faimoasa formulare perinde ac cadaver (ca un cadavru în mâna celui ce-l tine) poate fi gasita în toata literatura spirituala”, dupa cum sustine dl. Folliet, si chiar în scrierile orientale. Iezuitii tre­buie sa fie în mâinile superiorilor lor ca un toiag în mâna celui ce-l ridica, ca un bulgare de ceara care poate fi modelat oricum, ca un mic crucifix care poate fi ridicat si miscat dupa dorinta”. Aceste formulari placute sunt destul de lamuritoare. Remarcile si explicatiile creatorului acestui ordin înlatura orice îndoiala asupra adevaratului lor înteles. Pe lânga acestea, la iezuiti nu numai vointa, dar si ratiunea si scrupulele morale trebuiau sacrificate acestei virtuti primordiale care este supunerea neconditionata. Aceasta este „fortificatia cea mai puternica a Societatii lui Isus”, a spus Borgia.„Sa fim convinsi ca totul este bine si corect când este poruncit de superior”, scrie Loyola. Si din nou: „Chiar daca Dumnezeu ti-ar da un animal fara minte ca stapân, sa nu eziti sa i te supui ca unui stapân si conducator, pentru ca Dumnezeu a poruncit sa fie asa”. Si acum ceva si mai tare: iezuitul trebuie sa vada în superiorul sau nu un om care greseste, ci pe Hristos însusi. Huber, profesor de teologie catolica în München, autorul uneia dintre cele mai importante lucrari despre iezuiti, a scris: „Iata un fapt dovedit: Constitutia Ordinului repeta de 500 de ori ca în persoana Generalului trebuie vazut Hristos” (J. Huber, „Iezuitii”, pag.71-73).Disciplina Ordinului, asimilata adesea cu cea militara, depaseste realitatea: „Supunerea militara nu este echivalenta cu supunerea necon­ditionata iezuita; cea din urma este mai larga, cuprinzând omul în în­tregime si nu este satisfacuta ca cea dintâi cu un act exterior, ci cere sacrificarea vointei si punerea la o parte a judecatii personale” (J. Huber „Iezuitii” pag.71-73).Ignatiu însusi a scris într-o scrisoare adresata iezuitilor portughezi: „Noi trebuie sa vedem negrul ca alb, daca biserica o spune asa”. Asa arata „culmea libertatii” si „eliberarea din robia eu-lui”, ridicata în slavi mai înainte de R.P. Rouquette. Într-adevar, iezuitul era eliberat de sine devenind total supus stapânului sau; orice îndoiala sau scrupul îi era imputat ca pacat.H. Boehmer scria: „În anexele la Constitutie, superiorii erau sfatuiti sa ordone subalternilor, ca Dumnezeu lui Avraam, lucruri apa­rent criminale, pentru a-i pune la încercare; dar ei trebuiau sa dramuiasca încercarile dupa puterea fiecaruia. Nu este greu sa-ti imaginezi care ar fi rezultatul unei asemenea educatii” (Gabriel Monod, în introducerea la cartea lui H. Boehmer, „Iezuitii”).Suisurile si coborâsurile din viata Ordinului – nu exista tara din care sa nu fi fost alungati – depun marturie asupra pericolului pe care-l reprezenta si care a fost recunoscut de toate guvernele, chiar si catolice. Prin infiltrarea în rândul claselor conducatoare ca învatatori, a unor oameni devotati orbeste cauzei lor, Compania – campioana a universalismului si deci a ultramontanismului – a fost recunoscuta în mod inevitabil ca o amenintare la adresa autoritatii civile, activitatea Ordinului îndreptându-se din ce în ce mai mult spre politica.Pe o cale paralela, ceea ce numim „spiritul iezuit”, s-a dezvoltat si în mijlocul membrilor Ordinului. Fara îndoiala, fondatorul Ordinului, inspirat în principal de necesitatile misiunilor din tara si din strainatate, nu a uitat sa dezvolte abilitatea oamenilor sai. Iata ce a scris el în „Sententiae asceticae”: „O abilitate inteligenta împreuna cu o puritate mediocra, este mai buna decât o mare sfintenie cuplata cu o mai slaba abilitate. Un bun pastor de suflete trebuie sa stie cum sa ignore multe lucruri si sa nu pretinda ca le întelege. Odata ce el este stapân al vointelor, el este în stare sa-si conduca ucenicii oriunde vrea el. Oamenii sunt absorbiti în întregime de interese trecatoare, asa ca nu trebuie sa le vorbim prea apasat despre sufletele lor: asta ar fi ca si cum a-i arunca cârligul fara momeala”.Chiar si expresia fetii pe care trebuiau s-o aiba fiii lui Loyola este aratata: „Ei trebuie sa-si tina capul putin coborât, fara a-l în­clina în stânga sau în dreapta; ei nu trebuie sa se uite în sus, si când vorbesc cu cineva, nu trebuie sa-l priveasca drept în ochi, ci în asa fel ca sa-l vada dintr-o parte, indirect” (Pierre Dominique, „Politica iezuitilor” - Paris 1955, pag.37).Urmasii lui Loyola au învatat bine aceasta lectie si au aplicat-o pe scara larga pentru atingerea scopurilor lor.
Capitolul 5. Privilegiile Companiei.
Dupa 1558, Lainez, subtilul tactician de la Conciliul de la Trent, a devenit General al Ordinului, având puterea (autoritatea) de a orga­niza Ordinul asa cum era inspirat. Împreuna cu Salmeron, a scris „Declaratiile”, care au fost adaugate la Constitutie ca sa formeze comentariile. Acestea accentuau si mai puternic despotismul generalului care era ales pe viata. Un consilier, un guvernator si asistentii care îsi aveau si ei sediul la Roma, îl ajutau în administrarea Ordinu­lui, care atunci era împartit în cinci congregatii: Germania, Franta, Spania, Anglia si America. Aceste congregatii erau, la rândul lor, împartite în provincii, care grupau diferite localuri ale Ordinului. Numai consilierii si asistentii erau numiti de congregatie. Generalul Ordinului numea toate celelalte posturi, emitea ordonante care nu modificau Constitutia, administra averea Companiei cum voia si directiona activitatile ei, fiind raspunzator numai înaintea papei.Acestei militii atât de strâns legata de seful ei si care avea nevoie de o mare autonomie pentru a-si concretiza actiunile, papa i-a acordat unele privilegii ce par exorbitante în comparatie cu cele ale altor ordine religioase.Prin Constitutia lor, iezuitii erau exceptati de la regulile vie­tii monahale. De fapt, ei erau calugari traind „în lume” si, priviti în exterior, nimic nu-i distingea de preotimea clasica. Dar, contrar acesteia si altor ordine religioase, ei nu erau supusi autoritatii episcopului. Înca din 1545, o bula a papei Paul III i-a împuternicit sa predice, sa asculte confesiunile, sa acorde sacramentele si sa spu­na liturghia. Singura slujba pe care n-o puteau tine era casatoria. Ei aveau puterea sa ierte pacatele, sa schimbe legamintele (juramintele) cu unele mai usor de îndeplinit, sau chiar sa le anuleze. Dl. Gaston Bally scrie: „Puterea generalului în ceea ce priveste iertarea pacatelor si dispensele era chiar mai mare. El putea ridica orice pedeapsa a vreunui membru al Societatii, înainte sau dupa intrarea lui în Ordin; el putea absolvi toate pacatele lor, chiar si pacatul ereziei, a schismei, a falsificarii scrierilor apostolilor, etc... Generalul îi absolva – per­sonal sau prin delegat – pe toti cei ce sînt sub autoritatea lui si care sînt excomunicati, suspendati sau sub interdictie si ale caror fapte nu sînt cunoscute, înafara de tribunalul papal, de prea multi... El, deasemenea, absolva de bigamie, pagube cauzate altora, crima, asa­sinat... atât timp cît aceste fapte rele nu sînt cunoscute public si nu fac obiectul vreunui scandal” (Gaston Bally „Iezuitii” pag.11-13).În sfârsit, papa Grigore XIII a dat dreptul Companiei sa faca comert si sa se ocupe de activitati bancare, drept de care ea s-a fo­losit foarte mult mai târziu. Aceste dispense si puteri fara precedent erau pe deplin garantate Companiei.„Papii au cerut chiar regilor si suveranilor sa garanteze si sa apere aceste privilegii; ei amenintau cu marea excomunicare pe cei ce le-ar atinge. În 1574, o bula a papei Pius V a dat dreptul generalului de a aduce la starea initiala aceste privilegii, împotriva tuturor încercarilor de a fi modificate sau micsorate, chiar daca asemenea modificari erau documentate prin revocari papale. Garantând iezuitilor asemenea privilegii extraordinare care erau contrare constitutiei bisericii, papalitatea voia nu numai sa le dea acestora niste arme puternice pentru a lupta împotriva "necredinciosilor", dar si sa-i foloseasca pe iezuiti ca garda de corp care sa le apere puterea neîngradita în biserica si împotriva bisericii... Pentru a pastra suprematia temporara si spirituala pe care au uzurpat-o în timpul Evului mediu, papii au vândut biserici Ordinului iezuitilor si, în consecinta, s-au predat pe ei însisi în mâinile lor... Daca papalitatea era sustinuta de iezuiti, atunci exis­tenta iezuitilor depindea de suprematia temporara si spirituala a papalitatii. În acest fel, interesele ambelor parti erau strâns legate împreuna” (Gaston Bally, „Iezuitii” pag. 9-10, 16-17).Dar aceasta armata selecta avea nevoie de ajutoare secrete cu care sa domine societatea civila; aceasta parte a cazut în sarcina celor afiliati Companiei iezuitilor. „Multi oameni importanti au fost legati în felul acesta de Societatea iezuita: Împaratul Ferdinand II si Ferdinand III, Sigismund III, Regele Poloniei, care a apartinut oficial Companiei, Cardinal Infant, duce de Savoia. Si acestia au fost foarte folositori” (Pierre Dominique, „La politique de Jesuites”).La fel este si astazi; cei 33.000 de membri oficiali ai Societatii activeaza în întreaga lume, printre ei fiind capi de partide politice oficialitati înalte, generali, magistrati, medici, profesori universitari, etc., toti luptându-se sa duca la îndeplinire, fiecare în sfera sa de activitate, „The Opus Dei” (Lucrarea lui Dumnezeu), de fapt planurile papalitatii.








PARTEA II IEZUITII ÎN EUROPA ÎN SEC. XVI SI XVII
Capitolul 1. Italia, Portugalia, Spania.
„Franta – scria H. Boehmer – este leaganul Societatii lui Isus, dar în Italia a capatat program si constitutie. Prin urmare, în Italia a lua nastere si de aici s-a raspândit peste hotare”. Autorul noteaza creste­rea numarului de colegii si academii iezuite (128 si 1680); „dar – spune el – istoria civilizatiei italiene de-a lungul secolelor XVI - XVII arata rezultatele acestui fapt într-un mod mult mai frapant. Astfel, daca o Italie bine educata (instruita) îmbratiseaza din nou credinta si ritu­alurile bisericii, admitând un nou zel pentru ascetism si activitate misionara, compunea din nou poeme pioase si imnuri pentru biserica, dedica cu constiinciozitate penelurile pictorilor si daltile sculptorilor spre a preamari idealul religios, nu este urmarea faptului ca clasele cultivate ale societatii italiene erau instruite în colegii si confesionale iezuite?” (H. Boehmer, „Iezuitii”, pag.82-83).Se terminase cu „simplitatea copilareasca, bucuria, vivacitatea sau iubirea pentru natura”. „Elevii iezuiti erau mult prea bisericosi, devotati, preocupati pentru a pastra aceste caracteristici. Ei erau prinsi de viziunile extatice si de iluminari; ei erau literalmente îmbatati de tablouri ale mortificarii, chinurilor si torturilor aplicate mar­tirilor; ei aveau nevoie de pompa, stralucire si teatralitate. Începând cu sec. XVI, arta si literatura italiana reproduc cu fidelitate aceasta transformare morala... Nelinistea, ostentatia, socul sustinut care caracterizeaza creatia acelei perioade, încurajeaza aparitia unui sentiment de respingere în loc de simpatie pentru convingerile pe care se presu­pune ca ei le talmaceau si le glorificau” (Boehmer, „Iezuitii”).Aceasta este nota specifica, unica a Companiei. Aceasta dragoste pentru denaturat, afectat, stralucire, teatralitate, ar parea stranie pentru niste mistici formati prin „Exercitii spirituale”, daca nu am detecta în ea acel scop iezuit esential de a impresiona mintea. Este o aplicatie a maximei „scopul scuza mijloacele” aplicata cu perseverenta de iezuiti în arta si în literatura, cît si în problemele politice si morale.Italia a fost atinsa în mod puternic de Reforma. Cu toate acestea, valdenzii, care au supravietuit înca din Evul mediu în ciuda persecu­tiilor si s-au stabilit în nordul si sudul peninsulei, s-au alipit la biserica calvinista în anul 1532. Într-un raport al iezuitului Possevino, Emmanuel Philibert de Savoia a lansat o alta prigoana sângeroasa împo­triva supusilor sai „eretici”, în anul 1561. Acelasi lucru s-a întâmpla în Calabria, la Casal de San Sisto si Guardia Fiscale. „Iezuitii au fost implicati în multe masacre; ei erau ocupati cu convertirea victimelor” (J. Huber „Iezuitii”, pag.165).Cât despre parintele Possevino, „...el a urmat armata catolica în calitate de capelan si a recomandat exterminarea prin foc a pastorilor eretici, ca fiind o necesitate si un act sfânt” (H. Boehmer).Iezuitii erau atotputernici în Parma, la curtea lui Farnese, ca si în Napoli, de-a lungul sec. XVI si XVII. Dar în Venetia, unde fusesera coplesiti de favoruri, au fost alungati la 14 mai 1606 ca fiind „cei mai credinciosi slujitori si purtatori de cuvânt ai papei”. Cu toate acestea, li s-a permis reîntoarcerea în 1656, dar influenta lor în Republica avea sa fie de acum încolo doar o slaba umbra a celei pe care o avusesera în trecut.Portugalia a fost o tara deosebita pentru Ordin. „Înca sub papa Ioan III (1521-1559), în Portugalia era cea mai puternica comunitate religioasa din regat”. Influenta ei a crescut chiar mai mult dupa revo­lutia din 1640, care i-a adus la tron pe braganzi. „Sub primul rege al casei Braganza, parintele Fernandez era membru al guvernului si, sub domnia minorului Alphonse VI, sfatuitorul cel mai pretuit al reginei Louisa. Parintele de Ville a reusit sa-l înlature de la tron pe Alphonse VI în 1667, iar parintele Emmanuel Fernandez a fost numit deputat al Curtii în 1667 pe lânga regele Petru II. În ciuda faptului ca acesti preoti nu îndeplineau nici o functie publica, ei erau mult mai puter­nici în Portugalia decât în orice alta tara. Ei nu erau numai sfatuitori spirituali ai tuturor familiilor regale, dar regii si ministrii îi consultau în toate situatiile importante. Din una dintre propriile lor marturisiri, aflam ca nici un post din administratia statului sau din bise­rica nu putea fi obtinut fara asentimentul lor; cu atât mai mult cu cât clerul, înalta societate si cei din popor se întreceau în a le câstiga favorurile si asentimentul. Politica externa era deasemenea sub puternica lor influenta. Orice om normal ar fi vazut ca o astfel de stare a lucrurilor era daunatoare starii regatului” (H. Boehmer).De fapt, putem vedea rezultatele dupa starea decadenta în care a ajuns acest tarâm nefericit. Au fost necesare toata energia si perspicacitatea marchizului de Pombal, la mijlocul sec. XVIII, pentru a smulge Portugalia din sfera mortala de influenta a Ordinului.În Spania, patrunderea Ordinului a fost mai lenta. Clerul superior si dominicanii i s-au opus multa vreme. Monarhii însisi, regii Charles si Philip II, cu toate ca le acceptasera serviciile, nu aveau încredere în acesti soldati ai papei si se temeau de violarea propriei lor auto­ritati. Dar, cu multa abilitate, Ordinul a înfrânt în cele din urma aceasta rezistenta. „În timpul sec. XVII, ei au fost atotputernici în Spania printre clasele sus-puse si la Curte. Chiar parintele Neidhart, fost ofiter de cavalerie german, a condus în exclusivitate regatul în calitate de Consilier al Statului, prim ministru si mare inchizitor... În Spania, ca si în Portugalia, decadenta regatului a coincis cu ascensiunea Ordinului” (H. Boehmer).Iata ce a avut de spus Edgar Quinet despre acest lucru: „Oridecâteori vad murind o dinastie regala, pot vedea ridicându-se si stând în spatele ei un fel de geniu al raului, una din acele figuri întunecate care sînt duhovnicii, care o conduce blând si parinteste la moarte”.Desigur, nu se poate pune decadenta Spaniei numai în cârca Ordinului. „Totusi, este adevarat ca Ordinul iezuitilor, împreuna cu biserica si alte ordine religioase, i-au grabit caderea. Cu cât Ordinul devenea mai bogat, cu atât era mai saraca Spania; astfel ca la moartea regelui Charles II, vistieria statului nu dispunea nici macar de suma necesara pentru a plati 10.000 de slujbe, care se tineau de obicei pentru salvarea sufletului unui rege care a murit” (H. Boehmer). Capitolul 2. Germania.
„Nu Europa de sus, ci cea centrala: Franta, Olanda, Germania, Polonia, a fost scena acelei lupte istorice dintre catolicism si pro­testantism. Asa ca aceste tari au fost principalul câmp de bataie pentru Societatea lui Isus” (H. Boehmer).Situatia era deosebit de grava în Germania. „Nu numai pesimistii, ci si catolicii gânditori si întelepti au considerat cauza vechii bise­rici din toate landurile Germaniei ca fiind aproape pierduta. De fapt, chiar si în Austria si Boemia ruptura de Roma a fost atât de totala, încât protestantii puteau spera pe drept cuvânt sa cucereasca Austria în câteva decenii. Atunci, cum de nu a avut loc aceasta schimbare si tara a fost chiar împartita în doua sectoare? Partida catolica, la sfârsitul sec.16, nu are nici o ezitare în a raspunde la aceasta întrebare, caci ea a stiut întotdeauna ca gruparea Witelsbach, habsburgii si iezuitii erau raspunzatori pentru aceasta întorsatura ‚fericita’ a evenimentelor” (H. Boehmer) .Rene Fulop-Miller scrie despre rolul iezuitilor în aceste evenimente: „Cauza catolica putea spera la un succes real doar daca preotii ie­zuiti ar fi fost în stare sa-i influenteze si sa-i manipuleze pe suve­rani în orice timp si orice împrejurari. Confesionalele ofereau iezuitilor mijloacele pentru asigurarea unei influente politice durabile, fiind astfel o arma deosebit de eficace”.În Bavaria, tânarul duce Albert V, fiul unui catolic zelos si educat la Ingolstadt, vechi oras catolic, a facut apel la iezuiti pentru a combate efectiv erezia: la 7 iulie 1556, 8 preoti si 12 învatatori iezuiti au intrat în Ingolstadt. Era începutul unei ere noi pentru Bavaria... Statul însusi a primit o noua pecete... conceptiile romano­-catolice dirijau de acum politica suveranilor si conduita înaltei so­cietati. Dar acest nou spirit a acaparat numai clasele sociale superioare. El nu a câstigat inimile oamenilor obisnuiti. Totusi, sub disciplina de fier a statului si a bisericii revigorate, ei au redevenit catolici devotati, docili, fanatici si intoleranti fata de orice erezie”.„Poate ar parea exagerat sa atribui asemenea virtuti si actiuni unei mâini de oameni. Totusi, în aceste conditii forta lor era invers proportionala cu numarul lor, iar ei erau deosebit de eficace imediat ce nu mai întâlneau nici un obstacol. Emisarii lui Loyola au cucerit de la început inima si mintea tarii.... Începând cu urmatoarea generatie, Ingolstadt a devenit tipul perfect al orasului iezuit german” (H. Boehmer)Se poate judeca starea de spirit pe care preotii au introdus-o în aceasta fortareata a credintei, citind urmatoarele rânduri: „Iezuitul Mayrhofer învata în cartea sa, "Oglinda predicatorului": ‚Noi nu vom fi judecati daca cerem uciderea protestantilor mai mult decât am fi jude­cati pentru pedepsirea cu moartea a hotilor, criminalilor, falsificatorilor si razvratitilor” (Rene Fulop-Miller).Succesorii lui Albert V si în special Maximilian I (1597-1651) au completat lucrarea acestuia. Deja Albert V fusese foarte scrupulos în a-si îndeplini "datoria" de a asigura "mântuirea" supusilor sai: „Ime­diat ce preotii iezuiti au patruns în Bavaria, atitudinea lui (a lui Albert V – n.t.) fata de protestanti si fata de simpatizantii lor a de venit si mai severa. Începând cu anul 1563, el i-a alungat fara mila pe toti „recalcitrantii” si n-a aratat nici un fel de îndurare fata de anabaptisti, care au trebuit sa sufere înecul, focul, închisoarea si lanturile, toate acestea fiind laudate de iezuitul Agricola. În ciuda tuturor acestor persecutii, a trebuit sa treaca (moara) o întreaga ge­neratie de barbati pentru ca persecutia sa fie încununata cu un succes deplin. Nu mai târziu decât în anul 1586, anabaptistii au reusit sa as­cunda 600 de victime de ducele Guillaume (este vorba de anabaptistii din Moravia). Acest singur exemplu ne dovedeste ca aici au fost alungati mii si nu sute, o spartura groaznica într-un tinut putin populat.„Dar – a spus Albert V la Conciliul de la München – cinstea lui Dumnezeu si mântuirea sufletelor trebuie puse deasupra oricaror inte­rese momentane” (H. Boehmer).Încetul cu încetul, învatamântul bavarez a trecut în mâinile iezuitilor si acea regiune a devenit baza patrunderii lor în estul, vestul si nordul Germaniei.Începând cu anul 1585, preotii iezuiti au convertit partea din landul Westfalia ce tinea de Köln; în 1586 ei apar la Neuss si Bonn, una din resedintele arhiepiscopului din Köln; ei deschid colegii la Hildesheim în 1587 si la Münster în 1588. Acesta din urma avea deja în 1618, 1300 de elevi... O mare parte din Germania de vest a fost recucerita de catolici în felul acesta, multumita lui Wittelsbach si iezuitilor.„Alianta dintre Wittelsbach si iezuiti a fost poate mai importanta pentru ‚regiunile austriece’ decât pentru Germania de vest. Arhiducele Charles de Styrie, ultimul fiu al împaratului Ferdinand, s-a casatorit în 1571 cu o printesa bavareza‚ care a adus în castelul Gratz tendinte catolice înguste si prietenia, pentru iezuiti care domina curtea de la München’. Sub influenta ei, Charles a trudit din greu pentru a ‚extirpa erezia’ din trupul regatului lui si când a murit, în 1590, el l-a obligat pe fiul si succesorul lui, Ferdinand, sa jure ca va continua aceasta lupta. În orice caz, Ferdinand era bine pregatit pentru aceasta. ‚Timp de 5 ani, el a fost elevul iezuitilor din Ingolstadt; pe lânga aceasta, el era atât de marginit încât, dupa el, nu exista nici o îndatorire mai nobila decât restaurarea bisericii catolice în tara lui. Ca aceasta în­datorire era sau nu avantajoasa tarii lui, asta pe el nu-l îngrijora. ‚Prefer – spunea el – sa domnesc asupra unei tari în ruina, decât într-una blestemata’” (J. Huber - „Iezuitii” pag.180-183).În 1617, arhiducele Ferdinand a fost încoronat Rege al Boemiei de catre împarat. „Influentat de confesorul sau iezuit, Viller, Ferdinand a început imediat sa combata protestantismul în noul sau regat. Aceasta a anuntat începutul unui razboi religios deosebit de sângeros, care timp de 30 de ani a tinut Europa în suspans. În 1618, când nefericitele eve­nimente de la Praga au dat semnalul pentru începerea rebeliunii, batrânul împarat Mathias a încercat la început sa ajunga la un compromis, dar nu a avut destula putere pentru a-si impune intentiile sale regelui Ferdinand, care era dominat de confesorul sau iezuit; astfel, ultima speranta de a închide acest conflict pe calea întelegerii a fost pierduta. În acelasi timp, regiunile Boemiei luasera masuri speciale si hotarâsera alungarea tuturor iezuitilor, vazându-se în acestia promo­tori ai razboiului civil” (J. Huber). Curând dupa aceea, Moravia si Silezia le-au urmat exemplul, iar protestantii din Ungaria, unde iezuitul Pazmany stapânea cu un toiag de fier, s-au rasculat si ei. Dar lupta de la Muntele Alb (1620) a fost câstigata de Ferdinand, care a fost facut din nou împarat dupa moartea lui Mathias.„Iezuitii l-au convins pe Ferdinand sa aplice cele mai crunte pe­depse asupra rebelilor; protestantismul a fost smuls din radacini din toata tara prin mijloace ce nu pot fi exprimate în cuvinte. ‚La sfârsitul razboiului, ruina materiala a tarii era completa’”.„Iezuitul Balbinus, istoricul Boemiei, s-a întrebat cum de a mai putut ramâne cineva în tara aceea. Dar ruina morala a fost cu mult mai teribila... Cultura înfloritoare întemeiata de nobilime si clasele sociale de mijloc, bogata literatura nationala care nu putea fi înlocuita: toate acestea au fost distruse, încât chiar si specificul national a fost îndepartat. Boemia a fost deschisa iezuitilor si ei au ars litera­tura nationala în cantitati uriase; sub influenta lor, chiar si numele marelui erou national, Jan Huss, s-a estompat treptat, pâna când a fost sters din inimile oamenilor...„Marirea puterii iezuite – spunea Tomek – a coincis cu marea decadere a tarii din punct de vedere al culturii nationale; datorita influentei pe care acest ordin a avut-o asupra aces­tui tinut nefericit, trezirea tarii s-a putut face numai dupa un se­col”. Când razboiul de 30 de ani a luat sfârsit si s-a încheiat pa­cea care asigura protestantilor germani aceleasi drepturi politice de care se bucurau catolicii, iezuitii au facut tot posibilul pentru a se continua lupta; dar în zadar” (Rene Fulop-Miller pag. 104-105 )Dar ei au obtinut de la elevul lor, Leopold I, care domnea atunci ca împarat, permisiunea de a persecuta pe protestantii din tara lui, si în special din Ungaria. „Escortati de dragonii imperiali, iezuitii a trecut la munca de convertire în anul 1671. Ungurii s-au ridicat la lupta si astfel a început un razboi care avea sa se întinda pe perioada unei generatii... Dar aceasta insurectie a fost victorioasa sub condu­cerea lui Francisc Rakoczi. Acesta voia sa-i izgoneasca pe iezuiti din toate tarile unde el avea influenta; dar protectori influenti ai Ordi­nului au reusit sa amâne aceste masuri, iar expulzarea nu a avut loc pâna în 1707...„Printul Eugen a condamnat cu asprime politica casei imperiale si intrigile iezuitilor din Ungaria. El a scris: ‚Austria aproape ca a pierdut Ungaria din cauza persecutarii protestantilor’. Într-o zi, el a exclamat plin de amaraciune ca moralitatea turcilor este mult superioara celei iezuite, cel putin în practica. „Ei doresc nu numai sa domine asupra constiintelor, dar vor sa aiba drept de viata si de moarte asupra oamenilor”.„Austria si Bavaria au cules din plin roadele dominarii iezuite: oprimarea tuturor tendintelor progresiste si înjosirea sistematica a oamenilor”.Mizeria de nedescris care a urmat razboiului religios, slabirea puterii politice, decadenta intelectuala, coruptia morala, o înspaimântatoare depopulare si o saracire a întregii Germanii: acestea au fost rezultatele actiunilor ordinului iezuitilor” (J. Huber, „Iezuitii”, pag 183-186).
Capitolul 3. Elvetia.
De abia în sec. XVII au reusit iezuitii sa se stabileasca cu succes în Elvetia, dupa ce fusesera chemati si apoi alungati din câteva orase ale Confederatiei în timpul celei de a doua jumatati a sec. XVI.Arhiepiscopul Milanului, Charles Borromee, care le-a facilitat instalarea în Lucerna în 1578, si-a dat curând seama care ar fi rezul­tatele activitatii acestora, asa cum ne aminteste si J. Huber: „Charles Borromee scria confesorului sau ca aceasta Companie a lui Isus, condusa de capi mai mult politici decât religiosi, devine prea puternica pentru a pastra cumpatarea necesara si respectul. Ea guverneaza deasupra regilor si printilor si conduce afaceri politice si spiri­tuale; evlavioasa institutie si-a pierdut spiritul care o însufletea la început; vom fi siliti s-o dezmembram” (J. Huber - „Iezuitii”)În acelasi timp în Franta, faimosul jurist Etienne Pasquier a scris: „Introduceti acest ordin în mijlocul nostru si în acelasi timp veti introduce neîntelegerea, haosul si confuzia” (H. Fulop-Miller, „Iezuitii si secretul puterii lor”, pag. 57).Nu este aceasta plângere împotriva Ordinului identica cu cea au­zita mereu si mereu în toate tarile? A fost aceeasi si în Elvetia, când dovada faptelor lor daunatoare a razbatut prin aparentele însela­toare cu care obisnuia sa se acopere. „Oriunde reuseau iezuitii sa prinda radacini, ei corupeau mari si nici, tineri si batrâni. Foarte curând autoritatile au început sa-i consulte în împrejurari deosebite; donatiile lor au începu sa curga în tara si în curând ei au ocupat toate scolile, amvoanele celor mai multe biserici, devenind confesorii oamenilor la putere si influenti. Confesori ai tuturor claselor societatii, sfatuitori si prieteni intimi ai membrilor Conciliului (local), influ­enta lor a crescut din zi în zi si ei nu au asteptat mult sa si-o exercite în treburile publice. Lucerna si Fribourg au fost centrele lor principale; de acolo, ei conduceau politica externa a celor mai multe can­toane catolice...„Orice plan nascocit la Roma sau de alte puteri straine, împotri­va protestantismului din Elvetia, avea asigurat deplinul suport al ie­zuitilor... În 1620 ei au reusit sa atâte populatia catolica din Veltlin sa se ridice împotriva protestantilor si au masacrat 600 dintre ei. Papa a acordat indulgente tuturor celor care au participat la aceasta fapta oribila”.„În 1656 ei au stârnit razboiul civil între membrii diferitelor confesiuni religioase... Mai târziu, un nou razboi religios a fost în­ceput de iezuiti”.„În 1712, la Aarau s-a tratat pacea; Lucerna si Uri tocmai o ac­ceptasera când iezuitii, în urma unui ordin primit de la Roma, au facut tot ce le-a stat în putinta sa rastoarne lucrurile. Ei au refuzat sa acorde iertarea pacatelor celor ce nu ridicasera armele. Ei au proclamat în gura mare de la amvoanele lor ca nimeni nu era obli gat sa-si tina cuvântul, când acesta a fost dat ereticilor; ei i-au facut pe negocia­torii moderati sa suspecteze si sa nu mai ramâna pe pozitia lor (de încheiere a pacii – n.t.), provocând în Lucerna o asemenea rascoala amenintatoare a poporului împotriva guvernului, încât puterea suprema a tre­buit sa demisioneze si astfel pacea a fost rupta. Catolicii au fost înfrânti în lupta care a urmat si au semnat o pace împovaratoare”. „De atunci, influenta Ordinului în Elvetia a devenit din ce în ce mai mica” (J. Huber „Iezuitii”, pag.188).Astazi, articolul 51 din Constitutia Elvetiei interzice Societatii lui Isus sa desfasoare orice activitate culturala sau educationala pe te­ritoriul Confederatiei. Orice efort facut pentru a aboli aceasta lege a fost respins.
Capitolul 4. Polonia si Rusia.
Dominatia iezuita nu a fost nicaieri atât de mortala ca în Polonia. Acest lucru este dovedit de H. Boehmer, un istoric moderat care nu a purtat nici o aversiune sistematica fata de Societatea lui Isus.„Iezuitii au fost în întregime responsabili de distrugerea Poloniei. Acuzatia astfel formulata este exagerata. Decaderea statului polonez începuse înainte de intrarea acestora în scena. Dar ei au grabit desigur descompunerea regatului. Dintre toate statele, Polonia, care avea milioane de crestini ortodocsi în mijlocul ei, ar fi trebuit sa aiba toleranta religioasa ca unul din cele mai importante principii de politica interna. Iezuitii nu au permis aceasta. Ba mai rau, ei au pus politica externa poloneza în serviciul intereselor catolice, într-un mod fatal” (H. Boehmer). Aceasta s-a scris la sfârsitul secolului trecut; este foarte asemanator cu ceea ce a spus colonelul Beck, fost ministru al afacerilor extern în perioada 1932-1939, dupa al doilea razboi mondial: „Vaticanul este printre principalii vinovati de tragedia tarii mele. Eu mi-am dat seama prea târziu ca noi am dus o politica externa care servea interesele bi­sericii catolice” (Declaratia de la 6 februarie).Deci, cu câteva secole între ele, aceleasi influente dezastruoase si-au lasat amprenta înca odata asupra acestei natii nefericite.Înca din 1581, parintele iezuit Possevino, delegat pontifical la Moscova, a facut tot posibilul sa reconcilieze tarul Ivan cel Groaznic cu biserica romano-catolica. Ivan nu era strict împotriva ei. Plin de sperante fericite, Possevino s-a facut, în anul 1584, mediatorul pacii de la Kirevora Gora dintre Rusia si Polonia, o pace care l-a salvat pe Ivan dintr-o situatie fara iesire. Aceasta a fost tocmai ceea ce dorea acest suveran siret. Nici n-a mai fost vorba dupa aceea de convertirea. rusilor. Possevino a trebuit sa paraseasca Rusia fara a obtine ceva.Doi ani mai târziu, o situatie ceva mai buna i-a fost oferita Ordinului de a pune mâna pe Rusia: Grisca Ostrepiev, un calugar raspopit, a dezvaluit iezuitilor ca, de fapt, el era Dimitrie, fiul lui Ivan, care fusese asasinat; el s-a declarat gata sa îngenuncheze Moscova în fata Romei daca ar deveni stapânul tronului tarului. Fara a reflecta mai întâi, iezuitii au preluat în mâinile lor introducerea lui Ostrepiev la Contele Palatin de Sandomir, care i-a dat de sotie pe fata lui; ei au vorbit în numele lui papei si regelui Sigismund III cu privire la pre­tentiile lui si au reusit sa faca armata poloneza sa se ridice împotri­va tarului Boris Gudunov. Drept recompensa, falsul Dimitrie a renuntat la religia strabunilor lui într-o casa din Cracovia, locas al iezuitilor, si a promis Ordinului o institutie în Moscova, lânga Kremlin, dupa vic­toria asupra lui Boris Gudunov.„Dar tocmai aceste favoruri din partea catolicilor au dezlantuit ura bisericii ortodoxe ruse împotriva lui Dimitrie. La 27 mai 1606, a fost ucis împreuna cu sutele de polonezi care-l însoteau. Pâna atunci nu se putea vorbi despre un sentiment national rus; dar de atunci, acesta a devenit foarte puternic si a luat forma unei uri fanatice împotriva bisericii romane si împotriva Poloniei.„Alianta cu Austria si politica ofensiva a lui Sigismund III împo­triva turcilor, ambele sustinute cu tarie de ordinul iezuitilor, au avut efecte dezastruoase pentru Polonia. Altfel spus, nici un stat nu a suferit sub dominatia iezuita, ca Polonia. Si în nici o alta tara – înafara de Portugalia – nu a fost Ordinul atât de puternic ca în Polonia. Polonia nu a avut numai „un rege al iezuitilor”, ci si un rege iezuit: Ian Cazimir, un suveran care a apartinut Ordinului înainte de urcarea lui pe tron în 1649...„În timp ce Polonia era condusa cu rapiditate spre ruina, numarul locasurilor si scolilor iezuite a crescut atât de repede, încât Genera­lul Ordinului a transformat Polonia într-o congregatie de sine-statatoare în 1751” (H. Boehmer).
Capitolul 5. Suedia si Anglia.
„În tarile scandinave, scria Pierre Dominique, luteranismul a cu­prins toate sferele de activitate si atunci când iezuitii au pornit la contraatac, ei nu au mai gasit acolo ceea ce gasisera în Germania: o partida catolica minoritara, dar puternica”. Atunci singura lor speranta a fost convertirea suveranului, care în secret era în favoarea catoli­cismului; de asemenea, acest rege, Jan III Vasa, se casatoreste în 1568 cu o printesa poloneza, Catherine, o romano-catolica. Parintele Nicolai si alti iezuiti au fost adusi în 1574 la recent consacrata scoala de teologie, unde au devenit ferventi prozeliti romano-catolici, în timp ce oficial afisau luteranismul. Apoi, abilul negociator, Possevino, a asigurat atât convertirea lui Jan III cît si educatia fiului acestuia, Sigismund, viitorul Sigismund III, regele Poloniei. Când a sosit timpul ca Suedia sa se supuna Sfântului Scaun, conditiile regelui au fost: ca­satoria preotilor, folosirea limbii tarii la slujbele religioase si împartasania (euharistia), cu ambele elemente (pâine si vin). Toate acestea au fost respinse de conducerea bisericii catolice si astfel negocierile au ajuns într-un punct mort. În orice caz, regele, care si-a pierdut prima sotie, s-a recasatorit cu o suedeza luterana. Iezuitii au trebuit sa paraseasca tara.„Cincizeci de ani mai târziu, Ordinul a câstigat o alta victorie în Suedia: Regina Cristina, fiica lui Gustav Adolf, ultimul Vasa, a fost convertita sub învatatura a doi preoti iezuiti care reusisera sa ajun­ga la Stockholm deghizati în nobili italieni. Dar, pentru a-si schimba religia fara conflicte, ea a trebuit sa abdice în 24 iunie 1654” (H. Bohmer).În Anglia, situatia parea mai favorabila Societatii lui Isus si ea putea spera, cel putin pentru un timp, sa aduca aceasta tara din nou sub jurisdictia Sfântului Scaun. „Când Elisabeta a ajuns pe tron în 1558, Irlanda era în întregime catolica iar Anglia pe jumatate... Deja în 1542, Salmeron si Broet au fost trimisi de papa pentru a supraveghea Irlanda”. Au fost înfiintate seminarii în Douai, Pont-a-Mousson si Roma pen­tru pregatirea misionarilor din Anglia, Irlanda si Scotia. În întelegere cu regele Filip II al Spaniei, conducerea bisericii a complotat la ras­turnarea reginei Elisabeta de pe tron, în favoarea catolicei Maria Stuart. O rascoala irlandeza, provocata de Roma, a fost înabusita. Dar iezuitii care sosisera în Anglia în 1580 au luat parte la o mare întrunire catolica la Southwark.„Apoi, sub diferite travestiuri, ei s-au împrastiat din regiune în regiune, din casa în casa si din castel în castel. Seara ei ascultau con­fesiuni; dimineata predicau si dadeau împartasania (euharistia), dupa care dispareau tot atât de misterios cum venisera. Asta pentru ca din 15 iulie, Elisabeta îi declarase proscrisi” (H. Boehmer).Ei au tiparit si au împrastiat în secret pamflete virulente împotriva reginei si a bisericii anglicane. Unul din ei, parintele Campion, a fost prins, condamnat pentru înalta tradare si spânzurat. Ei au mai complotat la Edinburgh ca sa-l câstige de partea lor pe regele Iacob al Scotiei. Rezultatul tuturor acestor tulburari a fost executarea Mariei Stuart în anul 1587.Apoi a urmat expeditia spaniola, invincibila Armada, care a facut Anglia sa tremure o vreme si a cauzat „sfânta alianta” în jurul tronu­lui Elisabetei. Dar Compania si-a urmat cu toate acestea proiectele ei si pregatea preoti englezi la Valladolid, Sevilia, Madrid si Lisabona, în timp ce propaganda secreta continua în Anglia sub conducerea parintelui Garnett. Dupa complotul „butoiului cu pulbere” împotriva lui Iacob I, succesorul Elisabetei, acest parinte Garnett a fost condamnat pentru complicitate si spânzurat, la fel ca parintele Campion.Sub Carol I si apoi în republica lui Cromwell, multi iezuiti au platit cu viata pentru intrigile lor. Ordinul credea ca va triumfa sub Carol II care, împreuna cu Ludovic XIV, a încheiat un tratat la Dover, fagaduind ca va restabili catolicismul în tara (6 feb.1685 - n.t.). „Natiunea nu a fost pe deplin informata de aceste aranjamente, dar putinul care a fost aflat a fost de ajuns pentru a crea o agitatie de nedescris. Toata Anglia s-a cutremurat înaintea spectrului lui Loyola si a conspiratiilor iezuite” (H. Boehmer).O adunare a acestora chiar în palat, a adus furia poporului la maximum: „Carol II, care gusta din plin viata de rege si nu voia sa fie exi­lat, a spânzurat cinci preoti iezuiti pentru înalta tradare, la Tyburn. Dar asta nu i-a potolit pe iezuiti... Totusi, Carol II era prea prudent si prea cinic pentru a le fi pe plac, fiind gata oricând sa se debara­seze de ei. Ei credeau ca victoria se va profila atunci când Iacob II (fiul lui Carol II) va urca pe tron. De fapt, regele Carol II a adoptat vechiul joc al Mariei Tudor (care a impus catolicismul în Anglia), dar folosindu-se de mijloace mai blânde. El s-a prefacut ca converteste Anglia si a pus bazele, pentru iezuiti, unui colegiu într-unul din palatele familiei de Savoia, unde imediat s-au instalat 400 de studenti. O grupare fatis iezuita a pus mâna astfel pe Palat. „Toate aceste combinatii au fost cauza principala a revolutiei din 1688. Iezuitii au trebuit sa mearga împotriva unui curent mult prea pu­ternic. Atunci în Anglia erau 20 de protestanti la un catolic. Regele a fost detronat si a fugit în Franta; toti membrii Companiei au fost în­chisi sau alungati. Dupa un timp, iezuitii au reînceput activitatea lor de agenti secreti, dar nu a fost altceva decât o agitatie zadarnica. Ei au pierdut cauza în Anglia” (Pierre Dominique).
Capitolul 6. Franta.
În 1551, la 17 ani dupa fondarea Ordinului în capela de la Saint Denis de Montmartre, iezuitii au început stabilirea lor în Franta. Cu siguranta, ei s-au înfatisat ca niste adversari concreti ai Reformei care cucerise a saptea parte din populatia Frantei, dar oamenii nu aveau încredere în acesti soldati prea devotati ai Sfântului Scaun. Asa ca patrunderea lor în Franta a fost la început destul de înceata. Ca si în alte tari unde opinia publica nu a fost de partea lor, ei s-au strecurat mai întâi pe lânga oamenii de la Curte si apoi, prin ei, în clasele înaltei societati. Dar la Paris, Parlamentul, Universitatea si chiar clerul le-au ramas ostili. Acest lucru a devenit clar în momentul în care au încercat sa deschida aici un colegiu.Facultatea de Teologie, a carei misiune era sa pastreze principiile religioase în Franta, a decretat la 1 decembrie 1554 ca „aceasta Societate pare extrem de periculoasa în ceea ce priveste credinta; ea este un inamic al pacii bisericii, fatala statului monarhic si pare ca s-a nascut pentru a aduce mai degraba decadere decât zidire sufleteasca” (Gaston Bally, „Iezuitii” pag.69).Preotilor li s-a permis totusi sa se stabileasca la Billom, în­tr-un colt al Auvergnei. De acolo, ei au organizat o mare actiune împo­triva Reformei în provinciile din sudul Frantei. Faimosul Lainez – „eroul de la Trent” – s-a remarcat în polemici, mai ales la Conclavul de la Poissy, într-o încercare nefericita de a concilia cele doua doctrine. Multumita reginei-mama, Caterina de Medici, Ordinul a deschis pri­mul locas la Paris, Colegiul Clermont, care a intrat în întrecere cu Universitatea. Opozitia fata de acest locas din partea Universitatii, Parlamentului si clerului, a fost mai mult sau mai putin îndulcita prin concesii, cel putin verbale, facute de Companie, care a promis sa se supuna dreptului comun; dar Universitatea a luptat din greu si multa vreme împotriva introducerii „acestor barbati mituiti pe cheltuiala Frantei pentru a se înarma împotriva regelui”, potrivit cuvintelor lui Etienne Pasquier, care s-au dovedit curând a fi adevarate.Nu este nevoie sa ne întrebam daca iezuitii si-au dat „consimtamântul” pentru masacrul din noaptea Sfântului Bartolomeu (1572). Oare ei l-au pregatit? Cine stie?... Politica Companiei, subtila si flexibila în metodele ei, are scopuri foarte clare; este politica papei de „dis­trugere a ereziei”. Totul trebuia subordonat acestui scop major. Caterina de Medici a actionat în acest scop si Compania putea conta pe casa de Guise” (Pierre Dominique).Dar acest plan important, ajutat atât de mult de masacrul din noaptea de 24 august 1572, a provocat o teribila izbucnire a urii fratricide. Trei ani mai târziu s-a înfiintat „Sfânta Liga”, apoi este asasinat ducele de Guise (dec. 1588), numit si „regele Parisului” si în sfârsit apelul la Suveranul Spaniei pentru a lupta împotriva protestantilor.„Vicleanul Henric III si-a dat toata silinta sa evite razboiul re­ligios. În întelegere cu Henric de Navarra, ei i-au strâns împreuna pe protestanti si pe catolicii moderati împotriva Parisului, a Ligii si a partizanilor acesteia, romano-catolici fanatici sustinuti de Spania...” „Iezuitii, atotputernici la Paris, au protestat ca regele s-a dat de partea ereziei... Comitetul director al Ligii s-a sfatuit la se­diul iezuitilor din strada Saint Antoine. Detinea cumva Spania Parisul? Greu de crezut. Liga îl detinea? Liga era doar un instrument în mâna unor oameni abili...” Aceasta Companie a lui Isus, care se lupta în numele Romei de aproape 30 de ani... Aceasta era stapânul secret al Parisului.„În august 1589, Henric III a fost asasinat. Cum mostenitorul era protestant, ucigasul parea la prima vedere sa nu fi avut alte motive decât cele politice. Dar nu este posibil ca cei care au planuit totul si l-au convins pe iacobinul Clement sa duca aceasta fapta la îndeplinire, sa fi sperat într-o rascoala a Frantei împotriva mostenitorului hughe­not? Cert este ca putin mai târziu, Clement a fost numit „înger” de ie­zuitul Camelet, iar Guignard, un alt iezuit care a fost în cele din urma spânzurat, a oferit elevilor sai ca mijloc de modelare a opiniilor lor, texte despre uciderea tiranilor ca subiecte pentru exercitiile în limba latina” (Pierre Dominique).Printre altele, aceste exercitii scolare contineau aceste cuvinte; „Jacques Clement a facut un fapt meritoriu inspirat de Duhul Sfânt... Daca putem duce un razboi împotriva regelui, atunci s-o facem; daca nu putem face razboi împotriva lui, sa-l omorâm... Noi am facut o mare gre­seala în noaptea Sfântului Bartolomeu: noi ar fi trebuit sa facem sa curga sânge din vene regale” (Pierre Dominique).În 1592, un anume Barriere, care a încercat sa-l asasineze pe Henric de Navarra, a marturisit ca parintele Varade, rector al scolii iezuite din Paris, l-a convins sa faca asta. În 1594, o alta încercare de asasinat a regelui Henric IV a fost facuta de Jean Chatel, fost elev al iezuitilor, care primise împartasania (euharistia) si facuse confe­siunea chiar înainte de înfaptuirea încercarii de asasinat. Cu aceasta ocazie exercitiile scolare mentionate mai înainte au fost gasite în ca­sa parintelui Guignard. „Parintele a fost spânzurat în piata Greve, în timp ce regele a confirmat un decret al Parlamentului care-i alunga pe fiii lui Loyola din regat, ca fiind „corupatori de tineri, tulburatori ai linistii publice si vrajmasi ai statului si coroanei Frantei...”Decretul nu a fost complet îndeplinit si în 1603 a fost abrogat de rege, împotriva sfaturilor date de Parlament. Aquaviva, Generalul ie­zuitilor, fusese foarte abil în manevrele sale si l-a facut pe Henric sa creada ca Ordinul, reasezat în Franta, va servi cu loialitate inte­resele tarii. Cum a putut el crede, fiind un om inteligent, ca acesti fanatici romano-catolici ar putea fi într-adevar de acord cu Edictul de la Nantes (1598) care stabilea libertatea cultului protestant în Franta si, chiar mai rau, ar fi sprijinit proiectele sale împotriva Spaniei si Împaratului? Fapt este ca Henric IV a ales drept sfatuitor confesor pentru Dauphin (mostenitor) pe unul din cei mai distincti membri ai Companiei, parintele Cotton. Pe 16 mai 1610, în pragul campa­niei sale împotriva Austriei, Henric IV a fost asasinat de Ravaillac, care si-a recunoscut crima ca fiind inspirata de scrierile parintilor iezuiti Mariana si Suarez. Acestia au aprobat uciderea tiranilor eretici sau a acelora insuficient devotati intereselor papalitatii. Ducele de Epernon, care l-a facut pe rege sa citeasca o scrisoare în timp ce asasinul statea în asteptare, era un cunoscut adept al iezuitilor, si Michelet a dovedit ca ei stiau despre acest asasinat”. De fapt, Ravaillac a recunoscut crima fata de parintele iezuit d'Aubigny cu putin înainte si, când judecatorii l-au interogat pe preot, acesta a declarat pur si simplu ca Dumnezeu l-a înzestrat cu darul de a uita ceea ce a auzit în confesional” (Henri Fulop-Miller).Parlamentul, convins ca Ravaillac fusese o unealta în mâna Companiei, a dat ordin calaului sa arda cartile lui Mariana. „Din fericire, Aquaviva era înca acolo. Înca o data, acest mare General planuise corect si el a condamnat în mod foarte sever asasinatul. Compania a avut întotdeauna autori care, în linistea studiilor lor, au expus doctrina cu exac­titate; ea a avut de asemenea mari politicieni care ia nevoie i-ar fi pus masca necesara” (Pierre Dominique).Multumita parintelui Cotton, care a preluat situatia în mâinile sale, Societatea lui Isus a iesit din aceasta furtuna nevatamata. Bogatia, numarul de asezaminte si aderentii ei au crescut rapid. Dar când Ludovic XIII a venit la tron si Richelieu a preluat afacerile statului în mâinile sale, a aparut un conflict de interese. Cardinalul nu lasa pe nimeni sa se opuna politicii sale. Iezuitul Caussin, confesorul rege­lui, a simtit-o pe pielea lui, atunci când a fost închis la Renne ca criminal, din ordinul lui Richelieu. Acest fapt a adus cele mai bune rezultate. Cu scopul de a ramâne în Franta, Ordinul a mers pâna a colabora cu redutabilul ministru.H. Boehmer scrie despre aceste lucruri: „Lipsa de consideratie fata de biserica pe care a aratat-o întotdeauna guvernul francez începând cu Filip cel Frumos, a fost cea mai buna politica în conflictele dintre interesele nationale si cele bisericesti”.Urcarea pe tron a lui Ludovic al XIV a marcat începutul celei mai prospere perioade pentru Ordin. Îngaduinta confesorilor iezuiti, folosita cu abilitate pentru atragerea pacatosilor nu prea rabdatori în a se pocai, a fost întrebuintata masiv între oamenii de rând în aceeasi ma­sura ca si la Curte, în special în ceea ce-l priveste pe rege, care era mai mult afemeiat decât evlavios.Maiestatea sa nu avea nici o intentie sa renunte la aventurile ­sale amoroase, iar confesorul sau avea grija sa nu atinga acest subiect în ciuda faptului ca era vorba de un adulter evident. Asa ca întreaga familie regala a fost curând aprovizionata numai cu confesori iezuiti, iar influenta lor a crescut din ce în ce mai mult în sânul înaltei societati. Preotii Parisului au atacat în scrierile lor morala libertina a cazuisticii iezuite, dar fara nici o urmare. Însusi Pascal a intervenit în spijinul jansenistilor în timpul conflictului teologic de atunci; în „Scrisori provinciale” i-a expus pe oponentii prea lumesti ai aces­tora, adica pe iezuiti, la o ridiculizare nesfârsita.În ciuda acestui fapt, locul sigur de la Curte le-a asigurat victoria, iar cei de la Port Royal au disparut. Ordinul a câstigat o alta ba­talie pentru Roma, a carei consecinte au fost defavorabile intereselor nationale. Se întelege de la sine ca ei acceptasera fara nici o tragere de inima pacea religioasa asigurata prin Edictul de la Nantes, si au continuat lupta ascunsa împotriva protestantilor din Franta.Ludovic XIV îmbatrânea si se îndrepta din ce in ce mai mult spre bigo­tism sub influenta Doamnei de Maintenon si a confesorului sau, parintele La Chaise. În 1681, iezuitii l-au convins sa reînceapa persecutia împo­triva protestantilor. În cele din urma, la 17 octombrie 1685, el a semnat ordinul de „Revocare a Edictului de la Nantes”, facând astfel pe supusii sai care refuzau sa îmbratiseze religia catolica, niste proscrisi. Curând dupa aceea, pentru a accelera procesul de convertire, au început faimoasele „dragonade”. Aceste torturi erau urmarea obligatorie a oricarei încercari de convertire prin foc si lanturi. În timp ce fanaticii se bucurau, protestantii au fugit în masa din regat. Dupa Marshal Vauban, Franta a pierdut 400.000 de locuitori si 60 milioane de franci. Manufac­turieri, comercianti, armatori, mestesugari si artizani priceputi au apucat spre alte tari aducându-le lor beneficiul calitatilor lor.„17 octombrie 1685 a fost ziua victoriei pentru iezuiti, rasplata finala pentru un razboi care durase 125 de ani fara încetare. Dar Statul a fost acela care a platit pretul victoriei iezuite”.„Depopularea, reducerea prosperitatii nationale, au fost urmarile materiale acute ale triumfului iezuitilor, urmate de secatuirea spirituala ce nu a putut fi vindecata, nici chiar de cele mai bune scoli iezu­ite. Iata ce a suferit Franta, iar Societatea lui Isus avea sa plateasca foarte scump pentru aceasta” (H. Boehmer).În timpul secolului urmator, fiii lui Loyola s-au vazut respinsi nu numai din Franta, ci si din toate tarile europene – dar, înca odata, aceasta se întâmpla doar pentru un timp. Acesti fanatici ieniceri ai papalitatii nu au încetat niciodata sa acumuleze dezastre pe calea îndeplinirii visului lor nebunesc.















PARTEA IIIMISIUNI ÎN STRAINATATE
Capitolul 1. India, Japonia, China.
Convertirea „pagânilor” fusese primul obiectiv al fondatorului Societatii lui Isus. Chiar daca necesitatea combaterii protestantismului în Europa i-a implicat pe discipolii acesteia din ce în ce mai mult în actiuni atât politice cît si religioase – despre care am facut un scurt rezumat – fiind principala lor sarcina, ei si-au urmat tinta evangheli­zarii tinuturilor îndepartate. Idealul lor era sa aduca întreaga lume sub autoritatea Sfântului Scaun, ceea ce însemna, ca ei sa cutreiere toate regiunile globului pentru a câstiga suflete.Francis Xavier, unul din primii însotitori ai lui Ignatiu care, ca si el, a fost sanctificat de biserica, a fost marele promotor al evanghelizarii Asiei. În 1542 el a debarcat la Goa si a gasit aici un episcop, o catedrala si o manastire franciscana care, împreuna cu câtiva preoti portughezi, încercase deja sa împrastie în jurul lor religia lui Hristos. Francis a depus în prima sa tentativa un elan atât de mare, încât a fost supranumit „apostolul Indiei”. De fapt, el era mai mult un pionier si un „incitator” decât unul care sa fi savârsit ceva durabil. Înfocat, entu­ziast, întotdeauna pus pe a cauta noi câmpuri de actiune, el mai mult a aratat calea decât sa curete drumul. În regatul Travancore, în Malaca, pe insulele Banda, Macassar si Ceylon, farmecul sau personal si cuvântarile sale pline de elocventa, au facut minuni si au avut drept consecinta convertirea a 70.000 de „idolatri”, în special din paturile de jos. Pentru a obtine acest lucru, el nu a neglijat ajutorul politic si chiar militar al Portugaliei. Aceste rezultate, mai mult de efect decât solide, erau menite sa stimuleze interesul pentru misiunile din Europa si, deasemenea, sa dea un lustru stralucitor Societatii lui Isus.Neobositul, dar prea putin perseverentul apostol, parasi curând India pentru Japonia, apoi pentru China, unde a murit în 1552 la Canton când era gata sa patrunda în tara.Succesorul sau în India a fost Robert de Nobile, care a aplicat în aceasta tara aceleasi metode pe care iezuitii le foloseau cu mare succes în Europa. El a apelat la clasele superioare. Celor ce erau „de neatins” el le-a dat hostia numai în capatul unui bat. El a adoptat portul, obiceiurile si felul de a trai al brahmanilor, amestecând ritualurile lor cu cele catolice, toate acestea cu aprobarea papei Grigore XV. Multumita acestei amestecaturi dubioase, el a convertit, dupa cum pretinde, 250.000 de hindusi. Dar, „la aproximativ un secol dupa moartea sa, când intransigentul papa Benedict XIV a interzis respectarea acestor ritualuri hinduse, totul s-a naruit si cei 250.000 de pseudo-catolici au disparut” („Iezuitii” în ziarul „Le Crapouillot” nr. 24, 1954, pag.42).În teritoriile din nordul Indiei, stapânite de Marele Mongol Akbar, un om îngaduitor, care a încercat chiar sa introduca în tinuturile sale un amestec religios, iezuitilor li s-a permis sa construiasca un asezamânt la Lahore, în 1575. Succesorii lui Akbar le-au acordat aceleasi favoruri. Dar Aureng Zeb (1666-1707), un musulman strict, a pus capat acestei lucrari.În 1549, Xavier s-a îmbarcat pentru Japonia, împreuna cu doi tovarasi si un japonez pe care îl convertise la Malaca, numit Yagiro. Începuturile nu au fost prea promitatoare. „Japonezii au propria lor moralitate si sunt destul de rezervati; trecutul lor era puternic ancorat în pagânism. Adultii se uitau la acesti straini cu amuzament iar copiii îi batjocoreau” (Le Crapouillot).Yagiro, fiind bastinas, a reusit sa puna pe picioare o mica comu­nitate de 100 de persoane. Dar Francis Xavier, care nu vorbea japoneza atât de bine, nu a putut nici macar sa gaseasca un auditoriu la Mikado. Când a parasit tara, doi preoti ramâneau în urma lui pentru a încerca convertirea stapânitorilor tinuturilor din Arima si Bungo. Când acesta din urma s-a decis pentru catolicism, aceasta i-a luat 27 de ani de "gândire". Anul urmator, preotii s-au stabilit la Nagasaki si au pretins ca au convertit 100.000 de japonezi. În 1587, situatia interna din tinut, care fusese sfâsiat în urma razboaielor dintre clanuri, s-a schimbat total. „Iezuitii au tras foloase de pe urma anarhiei si a legaturilor lor strânse cu comerciantii portughezi” (H. Boehmer). Hideyoshi, un om de origine umila, a pus mâna pe putere luând întâi demnitatea de dictator si apoi pe cea de prim-ministru (1586). El nu avea nici o încredere în influenta politica a iezuitilor, în legaturile lor cu portughezii si cu samuraii. În consecinta, proaspata biserica japoneza a început sa fie persecutata cu violenta. Sase franciscani si trei iezuiti au fost rastigniti; multi convertiti au fost omorâti, iar Ordinul a fost alungat din Japonia.Cu toate acestea, decretul nu a fost dus la bun sfârsit. Iezuitii si-au continuat apostolatul în secret. Dar, în 1614, primul sogun, Tokugava Ieyasu, nelinistit de actiunile oculte ale iezuitilor, a re­început persecutiile. Pe lânga aceasta, olandezii luasera locul portu­ghezilor în afaceri si erau strict supravegheati de guvern. O profunda neîncredere fata de toti strainii, preoti sau laici, le-a fost inspirata din acel moment conducatorilor si, în 1638, o rebeliune a crestini­lor din Nagasaki a fost înecata în sânge. Pentru iezuiti, aventura japo­neza luase sfârsit si urma sa ramâna asa pentru mult timp.Iata ce putem citi în lucrarea remarcabila a Lordului Bertrand Russell, „Stiinta si religia”, referitor la Francis Xavier, facatorul de minuni. „El si tovarasii lui au scris multe scrisori lungi, care s-au pastrat; în ele, ei tineau evidenta lucrarii lor, dar nici una dintre aceste scrisori scrise în timpul vietii lui nu face vreo referire la puteri miraculoase. Joseph Acosta, iezuitul care a fost atât de chinuit de animalele din Peru, a negat în mod expres faptul ca acesti misionari ar fi fost ajutati de miracole în eforturile lor de a-i converti pe pagâni. Dar imediat dupa moartea lui Xavier, au început sa abunde povestirile cu miracolele lui. Se spunea ca el avea darul vorbirii în limbi, chiar daca scrisorile lui erau pline de aluzii la dificultatile avute în a stapâni limba japoneza sau în a gasi un bun translator.„Au fost spuse povesti despre faptul ca odata, când prietenii lui erau însetati pe mare, el a transformat apa sarata în apa dulce. Când a scapat crucifixul în mare, un crab i l-a adus înapoi. Potrivit unei ver­siuni mai recente, el ar fi aruncat crucifixul în mare pentru a potoli furtuna. Când a fost sanctificat în 1622, a fost dovedit, spre satisfac­tia autoritatilor Vaticanului, ca ar fi savârsit miracole, întrucît ni­meni nu putea deveni sfânt fara acestea. Papa a garantat oficial pentru darul vorbirii în limbi si a fost impresionat în mod deosebit de faptul ca Xavier a facut lampile sa arda cu apa sfintita în loc de ulei”.„Acelasi papa, Urban VIII, a refuzat sa creada afirmatiile lui Galileo. Legenda continua sa se îmbogateasca: o biografie scrisa de parintele Bonhours, ne povesteste ca sfântul înviase 14 persoane în timpul vietii lui. Autorii catolici înca îi mai atribuie darul miracolelor; într-o biografie publicata în 1872, parintele Coleridge, membru al Societatii lui Isus, a reafirmat ca sfântul avea darul limbilor”.Judecând dupa ispravile tocmai mentionate, sfântul Francis Xavier si-a meritat aureola.În China, fiii lui Loyola au petrecut un timp îndelungat si favorabil, cu doar câteva izgoniri; ei au obtinut acest lucru cu conditia ca vor lucra acolo în principal cu oamenii de stiinta, si se vor înclina în fata ritualelor milenare ale acestei stravechi civilizatii. „Meteorologia a fost principalul subiect. Francis Xavier descoperise deja ca japonezii nu stiau ca pamântul este rotund si ca acestia erau foarte interesati în ceea ce el îi învata asupra acestui subiect sau altele similare. „În China, aceasta a devenit oficiala si, cum chinezii nu erau fanatici, lucrurile au evoluat pasnic. Un italian, parintele Ricci a fost initiatorul. Înlesnindu-si drumul spre Pekin, el a jucat rolul astronomului înaintea oamenilor de stiinta chinezi. Astronomia si matematica erau parti importante ale institutiilor chineze. Acesti oameni de stiinta au dat posibilitatea suveranului sa dateze variatele lor cere­monii religioase si laice cu caracter periodic. Ricci a adus informatii care-l faceau indispensabil si el a folosit aceasta ocazie pentru a vorbi despre crestinism... El a trimis dupa doi preoti care îmbunatatisera calendarul traditional, stabilind o concordanta între traiectoria stelelor si evenimentele pamântesti. Ricci s-a ajutat si de lucruri minore; de exemplu, el a desenat o harta murala a imperiului, asezând cu grija China, în centrul universului” („Le Crapouillot”).Aceasta era ocupatia principala a iezuitilor în imperiu; cât despre partea religioasa a misiunii lor, interesul lor în aceasta problema era major. Este cam ridicol sa te gândesti ca la Pekin preotii erau ocupati cu corectarea greselilor astronomilor chinezi, în timp ce la Roma, Sfântul Scaun condamna cu înversunare sistemul lui Copernic – si asta pâna în anul 1822!În ciuda faptului ca poporul chinez avea o foarte slaba înclinatie spre misticism, prima biserica catolica s-a deschis la Pekin în 1599. Când Ricci a murit, el a fost înlocuit de un neamt, parintele Shall von Bell, un astronom care de asemenea a publicat câteva brosuri remarcabile în limba chineza; în 1644 i s-a conferit titlul de „Presedinte al Tribunalului matematic”, ceea ce a produs invidia mandarinilor. În acelasi timp, comunitatile crestine s-au organizat singure. În 1617, împaratul trebuie ca a prevazut pericolul acestei penetrari pasnice si a decretat izgonirea tuturor strainilor. Bunii parinti au fost trimiti portughezi­lor la Macao în custi de lemn. Dar, curând dupa aceea, ei au fost rechemati. Erau doar asa de buni astronomi!De fapt, ei erau tot atât de buni si ca misionari, cu 41 de rese­dinte în China, 159 de biserici si 25.700 de membri botezati. Dar o noua reactie împotriva lor a dus la alungarea lor, iar parintele Shall a fost condamnat la moarte. Fara îndoiala ca el nu-si atrasese aceasta sentinta numai pentru munca lui în domeniul matematicii! Un cutremur si arderea palatului imperial, au fost întelept prezentate drept un semn de mânie cereasca, salvându-i viata; el a murit în liniste doi ani mai târziu. Dar tovarasii lui au fost nevoiti sa paraseasca China.În ciuda tuturor acestor lucruri, stima pentru iezuiti era atât de mare încât împaratul Kang-Hi s-a simtit obligat sa-i recheme în 1669, si a ordonat funerarii solemne pentru ramasitele lui Iam Io Vam (Jean­-Adam Shall). Aceste neobisnuite onoruri au fost doar începutul unor exceptionale favoruri.Un parinte belgian, Verbiest, i-a urmat lui Shall la conducerea misiunii si, deasemenea, la Institutul imperial de matematica. El a fost acela care a daruit observatorului din Pekin acele instrumente faimoase a caror precizie matematica este tainuita de himere, dragoni, etc. Kang Hi, „despotul luminat”, care a domnit 61 de ani, a apreciat serviciile acestui om de stiinta care îi dadea sfaturi întelepte, însotindu-l pe acesta în razboi si chiar reusind sa construiasca o turnatorie pentru tunuri. Dar aceasta activitate laica si razboinica era îndreptata spre „mai marea slava a lui Dumnezeu”, cum reamintea vrednicul parinte împaratului într-o însemnare, înaintea mortii sale: „Sire, mor fericit cum am fost aproape în fiecare moment al vietii mele când am servit pe Maiesta­tea Voastra. Dar ma rog Lui prea plecat sa-si aminteasca, dupa moartea mea, ca telul meu în tot ce ani facut a fost sa-i asigur un protector pentru cea mai sfânta religie din univers; si acest protector ati fost dvs., cel mai mare rege al Estului” ( „Corespondenta” de Verbiest, p.551).Totusi, în China ca si în Malabar, aceasta religie nu a putut supravietui fara unele artificii. Iezuitii au trebuit sa aduca doctrina roma­no-catolica la nivelul chinezilor, identificâdu-L pe Dumnezeu cu cerul (Tien) sau Chang-Ti (Împaratul din înaltimi), potrivind ritualurile ca­tolice cu cele chinezesti, acceptând învataturile lui Confucius, cultul strabunilor, etc.Papa Clement XI, care a aflat despre aceasta de la ordinele rivale, a condamnat aceasta slabiciune doctrinala si, ca rezultat, întreaga activitate misionara din imperiul chinez a cazut.Succesorii lui Kang Hi au interzis crestinismul si ultimii preoti ramasi în China au murit acolo si nu au mai fost înlocuiti niciodata.
Capitolul 2. America: Statul iezuit al Paraguaiului.
Misionarii Societatii lui Isus au gasit Lumea Noua mult mai favo­rabila prozelitismului lor decât Asia. Acolo, ei nu au gasit nici o ci­vilizatie veche sau educata, nici o religie puternic înradacinata, nici o traditie filozofica, ci numai triburi sarace si barbare, neînarmate spiritual si nici temporal împotriva cuceritorilor albi. Numai Mexicul si Peru, cu amintirea zeilor azteci si incasi în mintile lor, au rezistat un timp destul de îndelungat acestei religii de import. De asemenea, dominicanii si franciscanii se instalasera deja destul de solid.În mijlocul acestor triburi salbatice de vânatori nomazi si pescari, si-au exercitat fiii lui Loyola activitatea, lor devoratoare; rezultatele variau functie de înversunarea si pozitia manifestata de diferitele po­pulatii.În Canada, huronii pasnici si docili au acceptat cu usurinta cate­hismul lor, dar inamicii acestora, irochezii, au atacat posturile create în jurul Fortului Saint Marie si i-au masacrat pe locuitori. Huronii au fost practic exterminati în zece ani si în 1649, iezuitii au trebuit sa plece împreuna cu 300 de supravietuitori.Ei nu au facut o impresie prea puternica când au trecut prin teri­toriile care formeaza astazi Statele Unite si de abia în sec.19 au început sa prinda radacini în acea parte a continentului.În America de Sud, actiunile iezuitilor au avut împrejurari bune si rele. În 1546, portughezii i-au chemat sa-si desfasoare activitatea în teritoriile pe care ei le aveau în Brazilia; în timp ce-i converteau pe bastinasi, au avut multe conflicte cu autoritatile civile si cu alte ordine religioase. Acelasi lucru s-a întâmplat si în Noua Granada.Dar Paraguaiul a fost tinutul pentru marea „experienta” a coloni­zarii iezuite; aceasta tara se întindea atunci de la Atlantic la Anzi si cuprindea teritorii care azi apartin Braziliei, Uruguaiului si Argentinei. Singurele cai de acces prin jungla virgina erau prin fluviile Paraguai si Parana. Populatia acestui tinut era formata din indieni nomazi si docili, gata sa se plece dominatiei oricui, atâta vreme cât li se asi­gura destula hrana si putin tutun.Iezuitii nu ar fi putut gasi conditii mai bune pentru stabilire, departe de coruptia albilor si a divizarii în caste, tipul perfect de colonie, un oras al lui Dumnezeu dupa dorinta inimii lor. La începutul sec.17, Paraguaiul a fost transformat într-o provincie a Ordinului de catre Generalul acestuia, care fusese investit cu toata autoritatea de catre Curtea Spaniei; iar „Statul iezuit” s-a dezvoltat si a înflorit.Acesti buni salbatici au fost catehizati (învatati) cum se cuvine si pregatiti sa traiasca o viata sedentara sub disciplina pe cît de blânda, pe atât de puternica, „ca o mâna de fier într-o manusa de catifea”. Aceste societati patriarhale ignorau deliberat orice fel de libertati.„Tot ceea ce un crestin are si foloseste, coliba în care locuieste, ciupercile pe care le cultiva, animalele domestice care-i asigura hrana si îmbracamintea, armele pe care le poarta, uneltele cu care lucreaza, chiar si singurul cutit dat fiecarui cuplu tânar când îsi întemeiaza un camin, este «Tupambac», «proprietatea lui Dumnezeu». Potrivit aceleiasi conceptii, un crestin nu dispune de timpul si persoana lui dupa cum do­reste. Sugarul este sub protectia mamei. În momentul în care poate merge, el este subordonat parintelui sau agentilor lui... Când copilul creste, daca este fata învata sa toarca si sa coasa, iar daca este baiat, învata sa scrie si sa citeasca, dar numai în limba guarani; pentru ca spaniola era sever interzisa cu scopul prevenirii oricarui comert cu creolii corupti... Imediat ce un baiat împlinea 16 ani si o fata 14 ani, ei erau casatoriti, pentru ca parintii (preotii) nu voiau sa-i vada cazând în pacatul carnii... Nici unul dintre ei nu putea deveni preot, calugar si nici macar iezuit... Lor practic nu le mai ramânea nici o libertate. Dar ei erau foarte fericiti, din punct de vedere material... Dimineata, dupa ce se strâng, fiecare grup de lucratori merge la câmp, unul câte unul, cântând si fiind precedati de un chip sfânt; seara ei se întorceau în sat în acelasi fel, pentru a auzi catehismul sau sa-si faca rugaciunea. Parintii au nascocit pentru acesti „crestini” câteva distractii nevinovate”.„Iezuitii vegheau asupra lor ca parintii; si, ca parinti, ei pedepseau orice abatere cât de mica... Biciul, postul, închisoarea, stâlpul infamiei din piata publica, pedeapsa publica în biserici, închisoarea, acestea erau pedepsele pe care le foloseau. Asa ca, copiii „rosii” ai Paraguaiului nu cunosteau alta autoritate decât cea a bunilor parinti. Ei nu pun nici un pic la îndoiala ca Regele Spaniei nu este stapânul lor”. Nu este acesta un tablou, caricaturizat, al imaginii societatii ideale teocratice?Dar sa vedem felul în care aceasta stare de lucruri a influentat progresul intelectual si moral al beneficiarilor acestui sistem, acesti „bieti nevinovati”, asa cum au fost exprimate de marchizul de Loreto: „Înalta cultura a misiunilor nu este altceva decât un produs artificial de sera, purtând în el samânta mortii. Pentru ca, în ciuda acestei îmblânziri si instruiri, guaranii ramân mult mai jos decât erau: un salbatic lenes, marginit, senzual, lacom si mizer. Asa cum spun si preotii, el lucreaza numai când simte în spate tepusul supraveghetorului. Îndata ce sînt lasati de capul lor, devin indiferenti la faptul ca cerealele pu­trezesc pe câmp, uneltele se strica si vitele sînt împrastiate; daca nu este supravegheat la munca câmpului, el poate chiar sa desjuge un bou si sa-l macelareasca pe loc, sa aprinda focul cu lemnul de la plug si, împreuna cu tovarasii lui, sa manânce carnea pe jumatate gatita, pâna nu mai ramâne nimic din el. El stie ca va primi 25 de lovituri de bici pentru asta dar, în acelasi timp, ca "bunii parinti" nu-l vor lasa niciodata sa moara de foame” (H. Boehmer). Într-o carte recent publicata, putem citi urmatoarele privind pe­depsele date de iezuiti: „Vinovatul, îmbracat în hainele de pocainta, a fost escortat la biserica unde si-a marturisit greseala. Apoi a fost biciuit în piata publica potrivit codului penal... Vinovatii primesc întotdeauna, aceasta pedeapsa, nu numai fara murmur, dar înca plini de multumire”. Vinovatul fiind pedepsit si iertat, saruta mâna celui care l-a lovit, spunând: „Fie ca Dumnezeu sa te rasplateasca pentru ca m-ai eliberat, prin aceasta pedeapsa usoara, de durerile vesnice care ma amenintau” (Clovis Lugon, „Republica comunist-crestina a guaranilor”, pag.197). Dupa ce citim acestea, putem întelege concluzia lui H. Boehmer: „Viata morala a guaranilor s-a îmbogatit foarte putin sub disciplina impusa de preoti. El a devenit un catolic devotat si superstitios, care vede miracole pretutindeni si pare sa se bucure de autoflagelarea pâna la sânge; el a învatat sa se supuna si s-a atasat de bunii preoti, car îi purtau de grija atât de bine, cu o recunostinta filiala care, chiar daca nu era prea adânca, era fara îndoiala foarte tenace. Acest rezultat nu foarte relevant, dovedeste ca exista un defect major în metodele educative ale preotilor. Care era defectul? Faptul ca ei nu au încercat niciodata sa dezvolte în copiii lor „rosii” facultatile inventive, nevoi de activitate, simtul responsabilitatii; ei trebuiau si inventeze jocuri si distractii pentru „crestini”, ei gândeau în locul lor, în loc sa-i încurajeze sa gândeasca pentru ei însisi; ei pur si simplu aduceau pe cei aflati în grija lor la o supunere mecanica în loc sa-i educe”. Cum putea fi altfel, când ei însisi se supusesera unei domesticiri care durase 14 ani? Cum sa-i faca pe guarani sau pe elevii lor albi sa gândeasca pentru ei însisi, când lor le era absolut interzis s-o faca? Nu un iezuit din vechime, ci unul contemporan scrie: „El (iezuitul) nu va uita ca virtutea caracteristica a Societatii este totala supunere a actiunilor, vointei si chiar a judecatii... Toti superiorii vor fi îndatorati în acelasi fel fata de superiorii lor, iar parintele General, papei... Totul este astfel aranjat încât sa dea Sfântului Parinte auto­ritate universal valabila, iar sfântul Ignatiu era sigur ca învatatura si educatia vor aduce în viitor unitatea catolica în Europa dezbinata”. Cu speranta reformarii lumii, parintele Bonhours scria: „...ca el s-a dedicat în special acestui scop: instruirii tineretului”. Educarea guaranilor s-a facut dupa aceleasi principii: renuntarea la judecata personala, la initiativa – o supunere oarba fata de superi­ori. Nu este aceasta „culmea libertatii" si „eliberarea din robia eu-lui”, laudata de R.P. Rouquette, mentionata anterior?De fapt, "eliberarea" guaranilor s-a facut atât de bine de catre iezuiti timp de peste 150 de ani, ca atunci când stapânii lor i-au parasit în sec. XVII, ei s-au întors în paduri si la obiceiurile stravechi, ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat.




PARTEA IVIEZUITII ÎN SOCIETATEA EUROPEANA
Capitolul 1. Învatatura iezuitilor.
„Metoda pedagogica a Companiei – scria R.P. Charmot – consta în primul rând în a învalui pe ucenici cu o mare retea de rugaciuni...” Apoi el îl citeaza pe parintele iezuit Tacchini: „Fie ca Duhul Sfânt sa-i um­ple precum alabastrul este umplut cu parfumuri; fie ca El sa-i patrunda într-atât încât, pe timp ce trece, sa fie în stare sa respire din ce în ce mai multa mireasma cereasca si parfum al lui Hristos!”Parintele Gandier are de asemenea, o contributie: „Sa nu uitam ca educarea, asa cum este vazuta de Companie, este o slujba asemanatoare cu cea a îngerilor” (F. Charmot).Mai târziu, parintele Charmot mai spune: „Sa nu fim îngrijorati cum si unde este introdus misticismul în educatie! (...) Aceasta introducere nu este facuta printr-un sistem sau vreo tehnica artificiala, ci prin infiltrare, prin „endosmoza” (patrundere a unui fluid printr-o membrana subtire – n.t.). Sufletele copiilor sînt impregnate datorita contractu­lui foarte strâns cu dascalii lor, care sînt saturati de misticism”.Din partea aceluiasi autor, iata si telul profesorului iezuit: „Prin învatatura lui, el are ca scop sa formeze nu o elita de crestini intelectuali, ci crestini de elita”.Aceste câteva citate spun destul de mult despre telul principal al acestor educatori. Sa vedem acum cum formeaza ei pe acesti crestini de elita si ce fel de misticism este inoculat, infiltrat sau pompat în copiii supusi sistemului lor educational.În fata – este caracteristic acestui ordin – se gaseste Fecioara Maria. „Loyola o facuse pe Fecioara cel mai important lucru din viata lui. Închinarea la Maria era baza devotamentului sau religios si a fost data Ordinului de Loyola pentru a fi dus mai departe. Aceasta veneratie s-a dezvoltat atât de mult, încât s-a spus deseori, si pe buna dreptate, ca ea constituie adevarata religie a iezuitilor: aceasta nu a fost spusa de un protestant, ci de J. Huber, profesor de teologie catolica.Loyola însusi era convins ca Fecioara îl inspirase atunci când si-a elaborat „Exercitiile spirituale”. Un iezuit a avut o viziune în care Maria acoperea Societatea lui Isus cu mantia ei, ca un semn al protectiei sale deosebite. Un altul, Rodrigue de Gois, a fost atât de rapit de nespusa ei frumusete, încât a fost vazut înaltându-se în aer. Un no­vice al Ordinului, care a murit la Roma în 1581, a fost sustinut de Fecioara în lupta lui împotriva tentatiilor diavolului; pentru a-l în­tari, ea îi dadea din când în când o înghititura din sângele Fiului sau si îl alina la sânul ei” (J. Huber).Doctrina lui Duns Scot privind „conceptia imaculata” (nasterea fara pacat a Fecioarei Maria – n.t.) a fost adoptata cu entuziasm de Ordin care a reusit sa o transforme în dogma prin papa Pius IX, în 1854.„Erasmus a satirizat aceasta veneratie a Mariei din vremea sa. În timpul sec. IV fusese inventata povestea casei lui Loretto; se spunea ca aceasta casa fusese adusa din Palestina de îngeri. Iezuitii au îmbratisat si sustinut aceasta legenda. Canisius a mers atât de departe, încât a redactat chiar scrisori de la Maria însasi si, multumita Ordinului, bogatiile au început sa curga la Loretto (ca si la Lourdes, Fatima, etc...).„Iezuitii au scos la iveala tot felul de relicve ale Mamei lui Dumnezeu (cum o numesc ei). Când si-au facut intrarea în biserica Saint­ Michael din München, ei au oferit credinciosilor spre venerare bucati din valul Mariei, câteva suvite din parul ei si parti ale pieptenului ei; ei instituisera un cult deosebit de venerare a acestor obiecte”. „Aceasta venerare a degenerat în manifestari imorale si senzuale, în special în imnurile dedicate Mariei de catre parintele Jaques Pontau. Poetul nu cunostea nimic mai frumos decât sânii Mariei, nimic mai dulce decât laptele ei si nimic mai încântator decât abdomenul ei”.Aceste citate s-ar putea multiplica la infinit. Ignatiu voia ca ucenicii lui sa aiba o evlavie "perceptibila" sau chiar senzuala, ca si a lui, ceea ce ei si obtineau. Nu este de mirare ca ei au avut succes în fata guaranilor; acest fetisism erotic li se potrivea de minune. Dar bunii parinti iezuiti s-au gândit întotdeauna ca acesta se potriveste la fel de bine si "albilor". Cum baza doctrinei lor o constituie dispre­tul pentru oameni, "albii" si "rosii" fiind la fel, toti trebuiau tra­tati la fel si anume ca niste copii.Asa ca ei lucrau asiduu la propagarea acestui principiu si practicilor idolatre; datorita influentei pe care o aveau asupra Sfântului Scaun, ce nu-si putea exercita puterea fara acestia, ei i-au strâns în mod fortat pe oameni sub biserica romana, în ciuda rezistentei care, încet-încet, a scazut.„Parintele Barri a scris o carte intitulata "Paradisul se deschide printr-o suta de rugaciuni adresate Mariei". În ea, el expunea ideea ca modul în care noi intram în paradis nu are importanta: lucrul important este sa intri. El enumera practici de exteriorizare a evlaviei fata de Maria, care deschid portile cerului. Între alte lucruri, aceste exercitii constau în adresarea catre Maria de saluturi dimineata si seara, însarcinarea îngerilor de a o saluta; exprimarea dorintei de a-i construi mai multe biserici decât toate cele construite pâna atunci de toti ca­lugarii luati la un loc; a purta zi si noapte un rozariu în loc de bra­tara, sau un chip al Mariei, etc...„Aceste practici sunt de ajuns pentru a ne asigura mântuirea si daca diavolul, când suntem pe patul de moarte ne pretinde sufletul, noi trebuie doar sa-i amintim ca Maria raspunde pentru noi si ca el trebuie sa rezolve (clarifice) lucrurile cu ea” (J. Huber). În lucrarea sa, „Pietas quotidiana erga S.D. Mariam”, parintele Pemble recomanda urmatoarele: „Sa ne lovim, sa ne autoflagelam, sa oferi fiecare lovitura ca un sacrificiu lui Dumnezeu, prin Maria, sa ne gravam cu un cutit pe piept sfântul nume al Mariei; sa ne acoperim decent noaptea, ca sa nu ofensam privirea casta a Mariei; sa-i spui fecioarei ca ai fi gata sa-i oferi locul tau în rai daca ea nu l-ar avea pe al ei; sa vrei sa nu te fi nascut sau sa te fi aruncat în iad daca sfânta Maria nu s-ar fi nascut; sa nu manânci niciodata un mar, atât timp cît Maria a fost ferita de greseala de a gusta din el” (J. Huber).Toate acestea au fost scrise în 1764, dar trebuie aruncata doar o privire asupra lucrarilor similare publicate astazi în numar foarte mare sau numai asupra presei catolice, pentru a observa faptul ca de 200 de ani, aceasta idolatrie salbatica nu a facut altceva decât sa creasca si sa se împodobeasca. Papa Pius XII s-a remarcat în ceea ce priveste cultul Mariei. Sub conducerea lui, o mare parte a bisericii romano-catolice a urmat aceasta idolatrie.Mai mult, fiii lui Loyola, care sînt totdeauna gata sa se conformeze spiritului timpului, încearca astazi sa adapteze aceste copilarii medievale si exista câteva brosuri publicate de unii din acesti preoti sub auspiciile nobile ale „Centrului National de Cercetare Stiintifica”.Daca adaugari la aceasta hainele calugaresti de diferite culori si „calitati” specifice, adorarea sfintilor, icoanele, moastele, apologia „miracolelor”, adorarea „Inimii sfinte”, vom avea o idee a misticismului cu care „sufletele copiilor erau impregnate” prin contactul lor cu das­calii care erau „saturati de misticism” – asa cum scrie R.P. Charmot în anul 1943. Nu exista nici o alta cale de a forma „crestini de elita”. Oricum, daca ei urmau sa câstige batalia împotriva universitatilor, colegiile iezuite si-ar fi extins învatatura îngradind disciplinele laice, caci Renasterea redesteptase setea de învatatura. Ei erau gata s-o faca, mergând cu totul împotriva acestei învataturi care era contrara eu-lui lor: mentinerea constiintelor în deplina supunere fata de biserica.De aceea, elevii lor sînt mai întâi de toate înconjurati de acest „val de rugaciuni”, care nu ar fi suficient daca învatatura împartasita nu ar fi fost mai întâi purificata de toate ideile si spiritele neconforme. Astfel, latina si greaca (latina era la mare pret în aceste colegii iezuite) erau studiate pentru valoarea lor literara; dar vechea gândire „ortodoxa” era expusa numai atât cît sa demonstreze asa numita filozofie scolastica superioara. „Umanistii” pe care ei îi scolarizau, erau în stare sa compuna discursuri si versuri în limba latina, dar singurul stapân a gândurilor lor era sfântul Toma d'Aquino, un calugar din sec.13.Ascultati „Ratio Studiorum”, tratatul fundamental al pedagogiei iezuite, citat de R.P. Charmot: „Noi vom înlatura cu grija subiectele laice care nu favorizeaza pietatea si morala sanatoasa. Noi vom compune poeme; dar fie ca poetii nostri sa fie crestini si nu urmasi ai pagânilor care Pemble recomanda urmatoarele: „Sa ne lovim, sa ne autoflagelam, sa oferi fiecare lovitura ca un sacrificiu lui Dumnezeu, prin Maria, sa ne gravam cu un cutit pe piept sfântul nume al Mariei; sa ne acoperim decent noaptea, ca sa nu ofensam privirea casta a Mariei; sa-i spui fecioarei ca ai fi gata sa-i oferi locul tau în rai daca ea nu l-ar avea pe al ei; sa vrei sa nu te fi nascut sau sa te fi aruncat în iad daca sfânta Maria nu s-ar fi nascut; sa nu manânci niciodata un mar, atât timp cît Maria a fost ferita de greseala de a gusta din el” (J. Huber).Toate acestea au fost scrise în 1764, dar trebuie aruncata doar o privire asupra lucrarilor similare publicate astazi în numar foarte mare sau numai asupra presei catolice, pentru a observa faptul ca de 200 de ani, aceasta idolatrie salbatica nu a facut altceva decât sa creasca si sa se împodobeasca. Papa Pius XII s-a remarcat în ceea ce priveste cultul Mariei. Sub conducerea lui, o mare parte a bisericii romano-catolice a urmat aceasta idolatrie.Mai mult, fiii lui Loyola, care sînt totdeauna gata sa se conformeze spiritului timpului, încearca astazi sa adapteze aceste copilarii medievale si exista câteva brosuri publicate de unii din acesti preoti sub auspiciile nobile ale „Centrului National de Cercetare Stiintifica”.Daca adaugari la aceasta hainele calugaresti de diferite culori si „calitati” specifice, adorarea sfintilor, icoanele, moastele, apologia „miracolelor”, adorarea „Inimii sfinte”, vom avea o idee a misticismului cu care „sufletele copiilor erau impregnate” prin contactul lor cu das­calii care erau „saturati de misticism” – asa cum scrie R.P. Charmot în anul 1943. Nu exista nici o alta cale de a forma „crestini de elita”. Oricum, daca ei urmau sa câstige batalia împotriva universitatilor, colegiile iezuite si-ar fi extins învatatura îngradind disciplinele laice, caci Renasterea redesteptase setea de învatatura. Ei erau gata s-o faca, mergând cu totul împotriva acestei învataturi care era contrara eu-lui lor: mentinerea constiintelor în deplina supunere fata de biserica.De aceea, elevii lor sînt mai întâi de toate înconjurati de acest „val de rugaciuni”, care nu ar fi suficient daca învatatura împartasita nu ar fi fost mai întâi purificata de toate ideile si spiritele neconforme. Astfel, latina si greaca (latina era la mare pret în aceste colegii iezuite) erau studiate pentru valoarea lor literara; dar vechea gândire „ortodoxa” era expusa numai atât cît sa demonstreze asa numita filozofie scolastica superioara. „Umanistii” pe care ei îi scolarizau, erau în stare sa compuna discursuri si versuri în limba latina, dar singurul stapân a gândurilor lor era sfântul Toma d'Aquino, un calugar din sec.13.Ascultati „Ratio Studiorum”, tratatul fundamental al pedagogiei iezuite, citat de R.P. Charmot: „Noi vom înlatura cu grija subiectele laice care nu favorizeaza pietatea si morala sanatoasa. Noi vom compune poeme; dar fie ca poetii nostri sa fie crestini si nu urmasi ai pagânilor care invoca muzele, nimfele muntilor si marilor, Calliope, Apollo, etc. „sau alti zei si zeite. Mai mult, daca acestia trebuie mentionati, sa fie nu­mai în scopul de a-i caricaturiza, caci ei sînt numai demoni...”Astfel, toate stiintele – în special stiintele naturii – vor fi „interpretate” în aceeasi maniera. De fapt, R.P. Charmot nu încearca sa ascunda aceasta în ceea ce spune despre profesorul iezuit al anului 1940. El nu preda stiinta de dragul stiintei, ci numai în scopul de a aduce o mai mare slava lui Dumnezeu. Este legea formulata de sfântul Ignatiu în «Constitutia» sa” (F. Charmot).Si iarasi „Când vorbim despre o întreaga cultura, nu înseamna ca predam toate subiectele sau stiintele, dar dam o educatie stiintifica si literara care nu este pur laica si impermeabila la scânteierile revela­tiei (F. Charmot ).Educatia acordata de iezuiti era totusi facuta sa fie mai degraba scânteietoare decât profunda, sau „formalista”, asa cum deseori a fost numita”. Ei nu credeau în libertate, care era fatala în ceea ce priveste învatatura”, scrie H. Boehmer.„Adevarul este ca meritele relative ale învatamântului iezuit au scazut când stiinta si metodele de educatie si învatamânt au progresat si s-au dezvoltat pe o baza mult mai larga si pe conceptii mai profunde ale umanitatii. Buckle spunea: „Cu cât civilizatia înainteaza, cu atât iezuitii pierd teren, nu numai datorita propriei lor decaderi., ci dato­rita tuturor modificarilor si schimbarilor care se petrec în mintea ce­lor din jurul lor... De-a lungul sec.16, iezuitii au fost în frunte, dar în timpul sec.18 ei au fost depasiti de timp” (J. Huber).
Capitolul 2. Morala iezuitilor.
Spiritul cuceritor al Societatii lor, dorinta arzatoare de a atra­ge constiintele si de a le pastra sub exclusiva lor influenta, numai acestea i-au putut determina pe iezuiti sa fie mai îngaduitori cu paca­tosii decât confesorii altor ordine sau decât clerul. „Noi nu prindem muste cu otet”, spune pe drept proverbul.Cum am vazut deja, Ignatiu exprima aceeasi idee în diferiti termeni iar fiii lui Loyola si-au extras inspiratia din aceasta. „Extraordinara activitate desfasurata de Ordin în domeniul teologiei morale arata deja ca aceasta stiinta subtila a avut, pentru acesta, o mult mai mare importanta practica decât celelalte stiinte” (H. Boehmer).H. Boehmer ne aminteste faptul ca, confesiunea era rar întâlnita în Evul mediu, iar cei credinciosi recurgeau la ea numai în cazuri grave. Dar caracterul dominant al bisericii romane a determinat o raspândire si o crestere din ce în ce mai mare a acestei practici. De fapt, în tim­pul sec.16, confesiunea devenise o obligatie religioasa care trebuia respectata cu atentie. Ignatiu o considera foarte importanta si recomanda discipolilor ca cît mai multi credinciosi s-o respecte cu regulari­tate.„Rezultatele acestei metode erau extraordinare. Duhovnicii iezuiti se bucurau de aceeasi consideratie ca superiorii lor, iar confesionalul a fost considerat de toti ca un simbol al puterii si activitatii Ordinului. Daca citim «Instructiunile» lui Ignatiu privind confesiunea si teo­logia morala, trebuie sa recunoastem ca, de la început, Ordinul era pregatit sa-i trateze pe pacatosi cu bunatate, ca pe timp ce trecea, se arata din ce în ce mai indulgent, pâna când aceasta bunatate a degenerat în moleseala. Putem întelege cu usurinta de ce aceasta abila indulgenta i-a facut sa aiba atâta trecere. Iata cum au câstigat favorurile nobili­mii si mai marilor acestei lumi, care întotdeauna aveau nevoie de bunavointa confesorilor lor, mult mai mult decât masa pacatosilor de rând”.„Curtile Evului mediu nu au avut niciodata confesori atotputernici. Aceasta figura caracteristica nu a aparut în viata Curtii (regale) decât în timpurile moderne, si Ordinul iezuit a fost acela care a implantat-o peste tot” (H. Boehmer).H. Boehmer a scris: „În timpul sec. XVII, acesti confesori nu numai ca au obtinut o influenta politica foarte larga, dar chiar au acceptat uneori posturi sau functii politice. În acea vreme, parintele Neidhart a luat conducerea politicii Spaniei ca prim ministru si mare inchizitor. Parintele Fernandez a fost împuternicit sa ia cuvântul si sa voteze în Consiliul de coroana portughez; parintele La Chaise si succesorul sau au ocupat functii de ministri în domeniul bisericesc la curtea Frantei.„Sa ne reamintim de asemenea de rolul jucat de preoti în politica generala si chiar înafara confesionalelor. Parintele Possevino, ca legat ­pontifical în Suedia, Polonia, Rusia; parintele Petre, ministru în Anglia, parintele Vota ca sfatuitor intim al regelui Poloniei, Jan Sobiescki. Altii au fost „creatori de regi” în Polonia, mediatori când Prusia a de venit regat. Astfel, trebuie recunoscut ca nici un alt ordin nu arata atât interes si talent pentru politica, si nu depunea atâta activitate în ea ca iezuitii” (H. Boehmer). „Daca "indulgenta" acestor confesori fata de augustii lor pacatosi penitenti a ajutat foarte mult interesele Ordinului si conducerii bise­ricii romane, exact aceleasi metode avantajoase le-au folosit si preoti în ceea ce priveste sfere mult mai modeste. Cu spiritul lor meticulos si chiar intrigant pe care l-au mostenit de la fondatorul Ordinului, celebrii cazuisti Escobar, Mariana, Busenbaum si altii, s-au dedicat studierii fiecarei legi în parte si aplicarea ei în toate cazurile care ar fi putut apare în tribunalul penitentei; brosurile lor despre „teologia morala” au dat Societatii o reputatie universala, cu toate ca abilitatea lor în a deforma si perverti cele mai evidente obligatii morale era atât de evidenta.Iata câteva exemple de scamatorii: „Legea divina spune: ‚Sa nu faci marturie mincinoasa’. Exista marturie mincinoasa numai daca cel ce jura foloseste cuvinte prin care stie ca induce în eroare pe judecator. Folo­sirea termenilor ambigui este de aceea permisa, si chiar scuza unor li­mite mintale poate fi folosita în anumite împrejurari”. „Daca un barbat îsi întreaba sotia adultera daca ea a rupt contractul conjugal, ea poa­te raspunde fara ezitare «nu» atât timp cît contractul de casatorie exista. Odata ce ea a obtinut iertarea la confesional, ea poate spune ‚sunt fara pacat’, daca în timp ce spune asta, ea se gândeste la ierta­rea care a luat de la ea povara pacatului ei. Daca sotul este neîncreza­tor, ea îl poate reasigura, spunându-i ca ea nu a comis adulterul, si daca mai comite adulter ea este obligata sa-l marturiseasca”.Nu este greu sa ne imaginam ca o asemenea teorie a avut un mare succes în rândul frumoaselor doamne care pacatuiau si se pocaiau!De fapt, escortele lor galante erau tratate în acelasi fel: „Legea lui Dumnezeu porunceste: ‚Sa nu ucizi’. Dar asta nu înseamna ca orice om care ucide pacatuieste împotriva acestei legi. De exemplu, daca un nobil este amenintat cu lovituri sau este batut, el îl poate ucide pe agreso­rul lui; dar, desigur, aceasta este valabila doar pentru nobili, nu si pentru oamenii de rând, pentru ca nu este nimic dezonorant ca un om de rând sa primeasca o bataie...”. „În acelasi fel, un slujitor care îsi ajuta stapânul sa violeze o tânara, nu comite un pacat de moarte daca se teme de dezavantajele serioase sau de felul în care va fi tratat daca refuza sa o faca. Daca o tânara fata ramâne însarcinata, poate fi provocat avortul daca greseala ei conduce la necinstirea ei sau a unui mem­bru al clerului”.Cât despre parintele Benzi, el a avut timpul lui de glorie atunci când a declarat: „este doar o ofensa usoara sa pipai sânii unei calugarite”. Din cauza aceasta, iezuitii au fost porecliti „teologi mamelari”. Dar, în ceea ce-l priveste, celebrul cazuist Thomas Lanchez me­rita un premiu pentru lucrarea lui „De matrimonio”, în care piosul au­tor studiaza cu detalii rusinoase toate variantele pacatului carnii. Sa studiem mai departe aceste maxime convenabile în ceea ce priveste latura politica, în special acelea referitoare la legitimitatea asa­sinarii tiranilor gasiti vinovati de lipsa de energie în activitatea lor fata de interesele Sfântului Scaun. H. Boehmer are de spus urmatoarele: „Cum am vazut deja, nu este greu sa te feresti de pacatul de moarte. Depinzând de împrejurari, noi trebuie doar sa folosim mijloacele exce­lente puse la îndemâna de preotii iezuiti: ‚echivocul, rezervele (limitele) mintale, teoria subtila a scopului intentiilor’ si noi vom fi în stare sa comitem, fara a face pacat, fapte care sînt considerate cri­minale de catre masele ignorante, dar în care nici chiar cel mai sever preot nu va fi în stare sa descopere vreo urma de pacat de moarte”. Printre cele mai criminale maxime iezuite, una care a indig­nat peste masura si merita a fi examinat este: „Un calugar sau preot are voie sa ucida pe acei ce sunt pe cale sa-l defaimeze pe el sau co­munitatea lui”. Asa ca Ordinul si-a acordat siesi dreptul de a-si elimina adversarii, si chiar pe acei membri ai lui care, iesind din Ordin, sunt prea vorbareti. Aceasta perla se gaseste în „Teologia parintelui L' Amy”.Mai este un caz în care acest principiu îsi gaseste aplicatia. Acelasi iezuit a fost destul de cinic pentru a scrie: „Daca un parinte, cedând ispitei, abuzeaza de o femeie iar ea face publica întâmplarea si, din cauza aceasta, îl dezonoreaza, acelasi parinte o poate ucide pentru a evita caderea în dizgratie!”Un alt fiu al lui Loyola, citat de „Marea torta”, Caramuel, crede ca aceasta maxima trebuie sustinuta si aparata: „Parintele poate s-o foloseasca ca o scuza pentru a ucide femeia si astfel sa-si pastreze onoarea”.Aceasta teorie monstruoasa a fost folosita ca sa acopere multe crime comise de preoti si probabil a fost în 1956 motivul, daca nu cauza, pentru lamentabila afacere cu preotul din Uruffe.

Capitolul 3. Eclipsa Companiei.
Succesul pe care Societatea lui Isus l-a obtinut în Europa si în tinuturile îndepartate, chiar daca au fost presarate cu câteva nenoro­ciri, i-a asigurat o situatie proeminenta pentru o lunga perioada de timp. Dar, asa cum am mentionat mai înainte, timpul n-a lucrat în favoa­rea ei. Pe masura ce ideile si stiinta evoluau, tinzând sa elibereze mintile, oamenii de rând si monarhii gaseau din ce în ce mai greu de suportat opresiunea acestor campioni ai „teocratiei”.De asemenea, multe abuzuri nascute din acest succes au subminat Societatea în mod tacit. Pe lânga politica, în care era adânc implicata în detrimentul intereselor nationale, activitatea sa devoratoare s-a facut simtita curând si în domeniul economiei.„Parintii iezuiti au devenit prea implicati în afaceri care nu aveau nimic în comun cu religia, în comert, schimburi, lichidatori ai falitilor. Colegiul Roman, care ar fi trebuit sa ramâna modelul moral si intelectual al iezuitilor, avea cantitati uriase de stofa executata în manastirea de la Macerata, pe care o vindeau în târguri la un pret sca­zut. Centrele lor din India, Antile, Mexic si Brazilia au început curând comertul cu coloniile. În Martinica, un împuternicit a creat vaste plan­tatii care erau lucrate de sclavi negri” (Pierre Dominique).Aceasta este partea comerciala a misiunilor din strainatate care este mentinuta de fapt si în zilele noastre. Biserica romana nu a dispretuit niciodata extragerea de profituri temporare de pe urma cuceririlor ei spirituale. În ceea ce-i priveste, iezuitii erau ca toate celelalte ordine religioase; ei chiar le-au întrecut. În orice caz, stim ca, recent, preotii albi se numara printre cei mai bogati proprietari de pamânturi din Africa de Nord.Fiii lui Loyola au fost foarte zelosi atât în a folosi munca pagânilor, cît si în a le salva sufletele. În Mexic, ei aveau mine de aur si rafinarii de zahar; în Paraguai, plantatii de ceai si cacao, fabrici de covoare; ei cresteau vite si exportau anual 80.000 de magari”.Cum putem vedea, evanghelizarea copiilor lor „rosii” a fost o sursa buna de beneficii. Si pentru a scoate un profit si mai mare, preotii nu au ezitat sa fure din tezaurul de stat, cum s-a vazut si este binecunoscut cazul cutiilor de ciocolata descarcate la Cadiz si care erau pline cu praf de aur. Episcopul Palafox, trimis ca inspector de papa Inocentiu VIII, i-a scris în 1647: „Toata bogatia Americii de Sud este în mâna iezuitilor”.Afacerile financiare erau chiar foarte avantajoase. „În Roma, teza­urul Ordinului facea plati ambasadei Portugaliei în numele guvernului portughez. Când August II s-a dus în Polonia pentru a-si recâstiga tronul, preotii Vienei i-au deschis un cont acestui monarh nevoias si iezuitilor de la Varsovia. În China, preotii împrumutau bani negustorilor cu dobânzi de 25, 50 si chiar de 100%. (Chiar si azi – 1993 – când intri în Aeroportul Fiumicino-Roma, prima agentie de schimb valutar apartine de „Banco di Spirito Sancto”, banca Vaticanului - n.t.).Lacomia scandaloasa a Ordinului, morala lor nedefinita, nesfârsitele lor intrigi politice si totodata încalcarea prerogativelor clerului au stârnit pretutindeni o dusmanie si ura de moarte împotriva lui. În rândul claselor sus-puse, a cazut într-o totala dizgratie prin com­promitere si, în Franta în orice caz, eforturile lui de a mentine oamenii într-o supunere formala si superstitioasa au dat nastere inevitabil unei emancipari intelectuale.Cu toate acestea, prosperitatea materiala de care s-a bucurat Societatea, pozitia dobândita la Curte si în special ajutorul dat de Sfântul Scaun, pe care ei îl credeau de neclintit, i-au mentinut pe iezuiti în completa siguranta chiar si în perioada de început a deca­derii lor. Nu trecusera ei deja prin multe furtuni, suferind cam 30 de expulzari de la momentul înfiintarii Societatii pâna la mijlocul secolului 18? Aproape de fiecare data ei se întorsesera, mai devreme sau mai târziu, sa-si reocupe pozitiile pierdute. Dar aceasta noua eclipsa care-i ameninta era pe cale sa fie totala si avea sa dureze mai mult de 40 de ani.Lucrul cel mai ciudat este ca primul atac împotriva atotputernicei Societati a venit din foarte catolica Portugalie, unul din bastioanele cele mai puternice ale iezuitilor din Europa. Influenta exercitata asupra marii de catre Anglia înca de la începutul secolului, a fost probabil una din cauzele acestei razvratiri.Un tratat fixând granitele în America, încheiat între Spania si Portugalia în 1750, daduse portughezilor un vast teritoriu în estul fluviului Uruguai, unde activau iezuitii. În consecinta, preotii au trebuit sa se retraga de aceasta parte a noii frontiere, în teritoriul spaniol. Asa ca ei i-au înarmat pe guarani si au dus un lung razboi de partizani, ramânând în final stapâni ai teritoriului care fu dat înapoi Spaniei.Marchizul de Pombal, prim ministru portughez, s-a simtit de-a dreptul insultat. Pe lânga aceasta, acest fost elev iezuit nu a pastrat caracteristicile Ordinului si îsi extrasese inspiratia din filozofii francezi si englezi în detrimentul vechilor lui dascali. În 1757 el i-a dat afara pe confesorii iezuiti din familia regala si a interzis membrilor Societatii sa mai predice. Dupa câteva certuri cu ei, el a emis un pamflet public „Scurta dare de seama asupra regatului iezuit din Paraguai”, care a facut mare vâlva si prin care a obtinut efectuarea unei anchete din partea papei Benedict XIV si, în final, îndepartarea iezuitilor din toate regiunile tarii.Chestiunea aceasta a facut senzatie în Europa si în special în Franta unde, curând dupa aceea, parintele La Valette a dat faliment; el era un „om de afaceri” care facea tranzactii imense de zahar si cafea pentru Companie. Refuzul Companiei de a-i plati datoriile, i-au fost fa­tale (Companiei n.t.). Parlamentul, nemultumindu-se cu o condamnare de drept comun, a examinat Constitutia Companiei, declarând asezamintele ei din Franta ca fiind ilegale si a condamnat 24 de lucrari ale principali­lor ei autori. Pe 6 aprilie 1762 este publicata o declaratie de arestare (Acuzatie) cu urmatoarea formulare: „Institutia în cauza este inadmisibila în orice stat civilizat, pentru ca este de natura ostila oricarei autoritati spirituale sau lumesti; ea cauta sa introduca în biserica si în stat, sub paravanul plauzibil al unei institutii religioase, nu un ordin cu adevarat doritor sa împrastie desavârsirea evanghelica, ci un corp politic trudind fara odihna si uzurpând întreaga autoritate prin orice mijloace indirecte, secrete sau ocolite...”În concluzie, doctrina iezuita a fost descrisa dupa cum urmeaza: „Perversa, o distrugere a tuturor principiilor religioase si cinstite, insultând morala crestina, vatamatoare societatii civile, ostila drepturilor natiunilor, puterii regale si chiar securitatii suveranilor si supunerii oamenilor de rând; potrivita pentru a stârni mari perturbari în stat, ea zamisleste si mentine cea mai vatamatoare cale de corupere a inimilor oamenilor”.În Franta, proprietatile Societatii au fost confiscate în beneficiul Coroanei si nici unui membru al ei nu i s-a permis sa mai ramâna în re­gat daca nu renunta la juramântul sau si daca nu jura supunere regulilor generale ale clerului francez.La Roma, Generalul iezuit Ricci obtine de la papa Clement XIII o bula confirmând privilegiile Ordinului si proclamându-i nevinovatia. Dar era prea târziu. In Spania, Bourbonii interzisesera toate asezamintele Societatii, atât cele din capitala cât si cele din colonii. Astfel a luat sfârsit statul iezuit al Paraguaiului. Guvernele din Napoli, Parma si chiar Marele Stapân de Malta, i-au expulzat pe fiii lui Loyola din te­ritoriile lor. Cei 60.000 care se aflau în Spania au trait o experienta stranie dupa ce au fost aruncati în închisoare: „Regele Carol III i-a trimis pe toti la papa împreuna cu o scrisoare prin care spunea ca el îi ‚supune întelepciunii si controlului imediat al Sfintiei Voastre’. Dar când nenorocitii erau pe cale sa debarce la Civita-Vecchia, au fost întâmpinati cu lovituri de tun din ordinul propriului lor General, care deja avea pe cap grija iezuitilor portughezi si nu mai putea sa-i hraneasca nici pe acestia. Ei de abia au reusit sa-si gaseasca un adapost la o manastire din Corsica” (Pierre Dominique).„Clement XIII, ales în 6 iulie 1758, a rezistat mult timp cererilor presante ale câtorva natiuni care cereau scoaterea înafara legii a iezuitilor. Era pe cale sa cedeze si aranjase deja un Consistoriu pe 3 februarie 1769, cu ocazia caruia trebuia sa spuna cardinalilor hotarârea sa de a ceda dorintei acestor Curti; în noaptea dinaintea acestei zile speciale el a cazut deodata bolnav si în timp ce se îndrepta spre pat, striga: „Mor...”. Este foarte periculos sa ataci iezuitii (Baron de Ponnat, „Istoria variatiunilor si contradictiilor bisericii romane”, pag. 215 ).A fost format un conclav de cardinali care a durat trei luni. În final, cardinalul Ganganelii a îmbracat mitra si si-a luat numele de Clement XIV. Curtile regale care-i alungasera pe iezuiti continuau sa ceara interzicerea totala a Societatii. Dar papalitatea nu era grabita sa aboleasca acest instrument principal care folosea la îndeplinirea politicii sale, si au trecut astfel patru ani pâna când Clement XIV, constrâns de atitudinea ferma a oponentilor sai – care ocupasera câteva din Statele pontificale – a semnat în sfârsit actul dizolvarii, „Dominus ac Redemptor” în 1773. Ricci, Generalul Ordinului, a fost chiar închis în castelul Saint Angelo unde a si murit câtiva ani mai târziu.„Iezuitii pareau doar ca se supun acestui Ordin care îi condamna... Ei au scris numeroase pamflete împotriva papei si cu scopul de a provoc rebeliune; au spus tot felul de minciuni si au calomniat aratând cum au fost comise atrocitati atunci când proprietatile lor din Roma le-au fost confiscate” (J. Huber).Moartea papei Clement XIV, 14 luni mai târziu, a fost atribuita iezuitilor de o parte a opiniei europene. „În principiu cel putin, iezu­itii nu mai existau; dar Clement XIV stia foarte bine ca semnând con­damnarea la moartea a Ordinului, el si-a semnat-o si pe a lui: „Aceasta interdictie este în sfârsit realizata”, a exclamat el, „si nu-mi pare rau de asta, . , as face-o din nou daca nu ar fi deja facuta; dar aceasta interdictie ma va ucide” (Caraccioli „Viata papei Clement XIV”, pag.313)Ganganelli a avut dreptate; curând dupa semnarea interdictiei, au aparut pe pereti afise care aratau invariabil cinci litere I.S.S.S.V. si fiecare se întreba ce însemna asta. Clement a înteles imediat si a declarat cu curaj: „Asta înseamna ‚In Settembre, Sara Sede Vacante’ (În septembrie Scaunul va fi vacant), adica papa va fi mort” (Baron de Ponnat)Iata înca o marturie: „Papa Ganganelli nu a supravietuit mult timp dupa lichidarea iezuitilor” a spus Scipion de Ricci. „Darea de seama asupra bolii si mortii sale, trimisa Curtii de la Madrid prin ambasadorul Spaniei la Madrid, a dovedit ca el fusese otravit; dupa câte stim, nici o ancheta nu a fost facuta în privinta acestui eveniment, nici de car­dinali, nici de noul pontif. Faptasul acestei abominabile fapte a avut deci ocazia sa scape de judecata lumii ,. dar nu va fi în stare sa scape de judecata Domnului” (Potter, „Viata lui Scipion de Ricci”, pag.18). „Putem afirma cu siguranta ca, la 22 septembrie 1774, papa Clement XIV a murit otravit” (Baron de Ponnat).Între timp, împarateasa Austriei, Maria Tereza, îi expulzase deasemenea pe toti iezuitii din cuprinsul imperiului. Numai Frederic al Prusiei si Ecaterina II, împarateasa Rusiei, i-au primit în tarile lor ca educatori. În Prusia, ei au reusit sa stea doar zece ani, pâna în 1786. Rusia le-a fost favorabila pentru mai mult timp dar si acolo, din aceleasi motive, ei au trezit animozitatea guvernului.„...Lichidarea schismei (dintre catolicism si ortodoxie - n.t.) readucerea Rusiei sub autoritatea papei i-a atras cum atrage lampa o molie. Ei au lansat un program de propaganda activa în rândurile armatei si aristocratiei si au luptat împotriva Societatii Biblice create de tar. Ei au repurtat câteva succese si au reusit convertirea printului Galitin, nepotul ministrului cultelor. Asa ca tarul a intervenit si a dat ordinul din 20 decembrie 1815” (Pierre Dominique).Nu este nevoie sa spunem ca motivele acestui ordin, care i-a expulzat pe iezuiti din Moscova si Sankt Petersburg, au fost aceleasi ca si în celelalte tari. „Noi ne-am dat seama ca ei nu-si îndeplineau îndatoririle pe care le asteptam de la ei... În loc sa traiasca ca locuitori pasnici într-o tara straina, ei au tulburat religia grec-ortodoxa care este religia predominanta în imperiul nostru din timpuri stravechi si în care sta pacea si fericirea natiunilor de sub sceptrul nostru. Ei au abuzat de încrederea noastra pe care au obtinut-o si au facut tineretul sa se încreada în ei si au facut ca femeile noastre sa se abata de la închi­narea noastra straveche... Nu suntem surprinsi ca acest ordin religios a fost eliminat din fiecare tara si ca actiunile lor nu au fost tolerate niciunde” (Pierre Dominique).În 1820, în sfârsit, au fost luate masuri generale pentru a-i ex­pulza din întreaga Rusie.Dar, pentru ca evenimentele politice au permis aceasta, ei au pus din nou piciorul în Europa de Vest, urde Ordinul lor a fost restabilit în mod solemn de papa Pius VII în 1814.Semnificatia politica a acestei hotarâri este clar exprimata de M. Daniel-Rops, un mare prieten al iezuitilor. El a scris privitor la „reaparitia” fiilor lui Loyola: „Era imposibil sa nu vezi în aceasta un act evident de contra-revolutie” (Daniel-Rops, de la Academia franceza „Restabilirea Companiei lui Isus”, studii, septembrie 1959).
Capitolul 4. Renasterea Societatii lui Isus în sec. XIX.
Mentionam anterior ca, atunci când Clement XIV a fost constrâns sa lichideze Ordinul iezuitilor, el a spus în mod aparent: „Mi-am taiat mâna mea dreapta”. Afirmatia pare destul de plauzibila. Sfântul Scaun gasea prea greu sa împarta dominatia asupra lumii cu cel mai important instrument al sau. Decaderea Ordinului, o masura politica impusa de împrejurari, a fost treptat atenuata de succesorii lui Clement XIV, Pius VI si Pius VII; si daca eclipsa oficiala a iezuitilor a durat 40 de ani, aceasta s-a întâmplat din cauza revolutiilor din Europa, rezultând din revolutia franceza. În orice caz, aceasta eclipsa nu a fost niciodata totala.„Majoritatea iezuitilor au stat în Austria, Franta, Spania, Italia, amestecându-se cu clerul. Se întâlneau unii cu altii sau se strângeau în numar cât puteau de mare. În 1794, Jean de Tournely a fondat Societatea „Sacre Coeur” (Sfânta Inima) în Belgia, ca un corp didactic. Multi iezuiti s-au alaturat acesteia. Trei ani mai târziu, Tyrolean Paccanari, care se credea, un nou Ignatiu, a fondat „Societatea Fratilor în Credinta”. În 1799 cele doua societati s-au unit cu parintele Clariviere în frunte; el era unicul supravietuitor al iezuitilor francezi. În 1803, s-au unit cu ei iezuitii rusi. Ceva coerent se întorcea din nou la viata, dar masele po­pulare si chiar cei mai multi politicieni nu au recunoscut aceasta de la început” (Pierre Dominique).Revolutia franceza, iar apoi Imperiul, au dat Companiei lui Isus o credibilitate neasteptata; era o reactie de aparare izvorâta în vechea monarhie împotriva noilor idei. Napoleon I a descris Societatea lui Isus ca „foarte periculoasa; ea nu va fi tolerata în Imperiu”. Dar, când Sfânta Alianta a triumfat, noii monarhi nu au respins ajutorul acestor absolutisti pentru a aduce din nou la supunere stricta pe oameni.Dar timpurile se schimbasera. Toate abilitatile venerabililor parinti puteau doar sa întârzie, dar nu sa-i opreasca propagarea ideilor liberale, iar eforturile lor se dovedira mai degraba daunatoare decât folosi­toare. În Franta, Restaurarea a experimentat-o într-un mod amar. Ludovic XVIII, politician neîncrezator si abil, a încercat sa frâneze cît a pu­tut ridicarea reactionarilor ultraregalisti. Dar sub Carol X, limitat si foarte devotat, iezuitii au obtinut usor reabilitarea. Legea care îi ex­pulzase în 1764 era înca în vigoare. Nici o problema. Ei au reînsufletit faimoasa „Congregatie”, primul tip de Opus Dei. Aceasta pioasa fratie, compusa din ecleziasti si laici, putea fi întâlnita peste tot, pretinzând ca „purifica” armata, magistratura, administratia, profesoratul; tineau prelegeri în toata tara, plantând cruci comemorative oriunde se duceau. Multe dintre ele sînt acolo si astazi. Prin ceea ce faceau atâtau pe credinciosi sa lupte împotriva necredinciosilor, devenind atât de urâti de oameni, încât un catolic devotat si legitimist ca Montlosier a spus: „Misionarii nostri au aprins focuri pretutindeni. Daca ar fi sa ni se trimita ceva, as prefera ciuma marseilleza decât mai multi misionari”. În 1828, Carol X a retras Ordinului dreptul de a învata, dar era prea târziu. Dinastia s-a prabusit în 1830.Urâti si acoperiti de rusine, fiii lui Loyola au ramas totusi în Franta, dar deghizati, pentru ca Ordinul era înca abolit. Ludovic Filip si Napoleon III i-au tolerat. Republica i-a împrastiat doar în 1880, sub administratia lui Jules Ferry. Închiderea totala a asezamintelor lor s-a petrecut în 1901, sub legea separarii.De-a lungul sec. XIX, istoria Companiei în America si jumatate de Europa a fost plina de suisuri si coborâsuri, ca si în trecut, în tim­pul luptelor cu noile idei. „Oriunde oamenii cu gândire liberala ieseau victoriosi, iezuitii erau respinsi. Pe de alta parte, când adversarii au triumfau, ei se refaceau în scopul de a apara tronul si altarul. Asa ca au fost expulzati din Portugalia (1834) , Spania (1820, 1835, 1868), din Elvetia (1848), Germania (1872) si Franta (1880, 1901).„În Italia, începând din 1859, toate asezamintele si colegiile lor fura treptat luate de la ei, astfel ca au fost nevoiti sa opreasca toate activitatile prevazute în legea lor. Acelasi lucru s-a întâmplat în re­giunile latino-americane. Ordinul a fost suspendat din activitate în Guatemala (1872), Mexic (1873), Brazilia (1874), Ecuador, Columbia (1876) si Costa Rica (1884).„Singurele tari în care iezuitii traiau în pace erau cele în care protestantii erau în majoritate: Anglia, Suedia, Danemarca, SUA. Poate parea surprinzator la prima vedere, dar explicatia sta în faptul ca în aceste tari iezuitii nu erau capabili sa exercite o influenta politica. Fara îndoiala, ei acceptau acest fapt mai mult din necesitate decât din înclinatie. Altminteri, ei ar fi profitat de fiecare ocazie pentru a in­fluenta legislatia si administratia în mod direct prin manevrarea claselor conducatoare, sau indirect prin agitarea continua a maselor catolice.Ca sa fim sinceri, aceasta imunitate a tarilor protestante fata de încercarile iezuite era departe de a fi completa.„În Statele Unite – scrie M. Fulop-Miller – Compania lui Isus si-a desfasurat activitatea în mod sistematic si fructuos pentru o lunga perioada de timp, fiindca nu era constrânsa de nici o lege”. „Eu nu sunt multumit de renasterea iezuitilor”, scria fostul presedinte al Uniunii, John Adams, succesorul lui Thomas Jefferson, în 1816. „Roiuri de iezuiti s-au prezentat deghizati ca tipografi, scriitori, publicisti, profesori de scoala. Daca vreodata o grupare de oameni ar merita blestemul etern pe acest pamânt si în iad, atunci aceasta ar fi Societatea lui Loyola. Însa, cu sistemul nostru de libertate religioasa, noi le oferim un bun refugiu”. Si Jefferson raspunde: „Ca si tine, sînt împotriva restabilirii iezuitilor, care face ca lumina sa cedeze întunericului”. Teama astfel ex­primata s-a dovedit a fi îndreptatita, asa cum vom vedea, mai târziu.
Capitolul 5. Al doilea Imperiu si Legea Falloux - Razboiul din 1870
În capitolul precedent, am mentionat toleranta de care se bucurau iezuitii în Franta sub Napoleon III, chiar daca Societatea era interzisa în mod oficial. În orice caz, nu ar fi putut fi altfel atâta timp cît regimul datora existenta sa – în mare parte – bisericii romane, al carei sprijin nu înceta atât timp cît dura regimul. Dar era atât de costisitor pentru Franta!Cititorii „Progresul de Pas-de-Calais”, o publicatie pentru care viitorul împarat scrisese câteva articole în 1843 - 1844, nu-l puteau suspecta de indulgenta fata de ultramontanism (curentul care sustinea infailibilitatea papei - n.t.), judecând dupa urmatoarele: „Clerul cere, sub pretextul libertatii învatamântului, dreptul de a instrui tineretul. Statul, pe de alta parte, cere deasemenea dreptul instruirii publice directe pentru interesele proprii. Aceasta lupta este rezultatul opiniilor divergente ale guvernului si bisericii. Amândoua doresc sa influenteze tânara generatie, pornind din directii opuse si în sprijinul profitului lor direct. Noi nu credem ca toate legaturile dintre biserica si autoritatea civila trebuie rupte pentru a opri aceasta disensiune. Din pacate, preotii Frantei, în general, se opun intereselor democratice; a le permite sa construiasca scoli fara a-i controla înseamna a-i încuraja sa învete lumea sa urasca revolutia si libertatea”. Si apoi: „Clerul va înceta sa mai fie ultramontanist în momentul în care cineva îi va obliga sa se moder­nizeze si sa se amestece cu oamenii care îsi dobândesc pregatirea prin aceleasi metode si din aceleasi surse ca si masa populara”.Referitor la modul în care erau pregatiti preotii germani, autorul spune: „În loc sa fie separati de restul lumii din copilarie si instalati în seminarii, urând societatea în care trebuie sa traiasca, ei ar trebui sa învete mai întâi sa fie cetateni înainte de a fi preoti”.Aceasta nu a încurajat clericalismul politic al viitorului împarat, pe atunci un „carbunar”. Dar ambitia de a ocupa tronul l-a facut în curând foarte supus Romei. Nu l-a ajutat chiar Roma sa faca primul pas?„Facut presedinte al Republicii la 10 decembrie 1848, Louis Napoleon Bonaparte a strâns în jurul lui un grup de ministri, unul din acestia fiind M. Falloux. Cine este acest M. Falloux? O unealta a iezuitilor... Pe 4 ianuarie 1849, el formeaza o comisie a carei rol este de a pregati o mare reforma legislativa a învatamântului primar si gimnazial”. În cursul discutiilor, M. Cousin remarca faptul ca biserica greseste legându-si soarta de iezuiti. Domnul Dupanloup a aparat energic Societatea... Era în pregatire o lege care dadea unele libertati iezuitilor. „În trecut, Statul si Universitatea fusesera aparate de invazia iezuitilor; noi am fost nedrepti si am gresit. Noi am cerut ca guvernul care a aplicat legea împotriva acestor agenti straini sa acorde iertarea lor. Ei sunt cetateni buni care au fost calomniati si judecati gresit; ce putem face ca sa le aratam respectul si stima pe care le-o datoram? „Puneti în mâinile lor pregatirea tinerei generatii”. „Acesta este de fapt scopul legii din 15 martie 1850... Aceasta lege nu­meste un consiliu superior pentru educatie publica în care clerul are o pozitie dominanta (art.1); face din cler stapânul scolilor (art.44); da asociatiilor religioase dreptul sa deschida scoli particulare, fara a trebui sa ceara socoteala asupra congregatiei neautorizate (iezuitii) (art.172). Domnul M. Barthelemy Saint Hilaire încearca în van sa demonstreze ca scopul autorilor acestui proiect este de a oferi monopolul educatiei clerului si de aceea aceasta lege ar fi fatala universitatilor; Victor Hugo striga în zadar: „Aceasta lege este un monopol în mâinile acelora care încearca sa faca învatamântul sa izvorasca din sacristie si guvernarea din confesional” (Adolphe Michel „Iezuitii”, pag.66 ).Dar adunarea legislativa ignora aceste proteste. Ba prefera sa as­culte pe domnul Montalembert, care exclama: „Noi vom fi înghititi daca nu vom opri imediat tendinta spre rationalism si demagogie; si mai mult, aceasta poate fi oprita numai cu ajutorul bisericii”. Si el adauga, pen­tru a fi sigur ca semnificatia acestei legi este bine descrisa: „Unei armate de profesori corupti si anarhici trebuie sa-i opunem armata clerului”. Legea a fost votata. Niciodata pâna atunci nu obtinusera iezuitii în Franta o victorie mai deplina.Domnul de Montalembert a admis plin de mândrie: „Eu apar dreptatea (justitia) prin sustinerea guvernului Republicii, care a facut atâtea ca sa salveze ordinea si sa mentina unitatea poporului francez; mai ales ca guvernul a facut mai multe servicii bisericii catolice decât toate celelalte guverne la putere în ultimele doua secole”.Toate acestea s-au întâmplat acum o suta de ani, dar ne par foarte cunoscute astazi. Dar sa vedem cum actiona Republica condusa de Louis Napoleon pe plan international.Revolutia din 1848, printre alte consecinte în Europa, a provocat ridicarea italienilor din Roma împotriva papei Pius IX, suveranul lor, care se refugiase la Gaeta. S-a proclamat Republica Romana. Printr-un scandalos paradox, Republica Franceza, în acord cu austriecii si regele Neapolelui, l-au readus la tron pe suveranul nedorit.Un regiment francez a asediat Roma si a cucerit-o în 2 iulie 1849, restaurând puterea pontificala; ea a reusit sa se mentina cu ajutorul unei divizii franceze de ocupatie, care a parasit Roma numai dupa primul dezastru din razboiul franco-german (1870)”. Începutul fusese promitator.„Lovitura din 2 decembrie 1851 a cauzat proclamarea Imperiului. Presedintele Republicii, Louis Napoleon, îi favorizase pe iezuiti în tot felul. Acum împarat, nu refuza nimic complicilor si aliatilor lui. Clerul si-a dat binecuvântarea asupra masacrelor si surghiunurilor facute la 2 decembrie. Singurul responsabil de aceasta lovitura abominabila era privit ca mânuitorul providential. Arhiepiscopul Parisului care vazuse masacrul pe bulevard, exclama: „Omul pregatit de Dumnezeu, a venit! Degetul lui Dumnezeu nu a fost niciodata mai vizibil ca în evenimentele care au avut un atât de mare rezultat”.Episcopul de Saint Flour a spus de la amvonul sau: „Dumnezeu l-a ridicat pe Louis Napoleon; El îl alesese deja pe el ca sa fie împarat. Da, dragii mei frati, Dumnezeu l-a consacrat dinainte prin binecuvântarea pontifului sau si a preotilor; El însusi l-a ales; putem noi sa ignoram alegerea Domnului?”Episcopul de Nevers saluta în mod fatarnic pe „instrumentul provi­dentei”. „Aceasta adulatie vrednica de mila, care ar putea fi marita, merita o recompensa. Aceasta recompensa a fost completa eliberare a ie­zuitilor pe toata durata Imperiului. Societatea lui Isus a fost literal­mente stapâna Frantei timp de 18 ani... s-a îmbogatit, si-a înmultit asezamintele si si-a raspândit influenta. Actiunea ei a fost simtita în toate evenimentele timpului, în special în expeditia din Mexic si în declararea razboiului din 1870”.„Imperiul înseamna pace”, a declarat noul suveran. Dar, la doi ani dupa urcarea pe tron, a început primul razboi din cele care s-au succe­dat în timpul domniei lui; istoria ar putea vedea fara legatura între ele cauzele care au determinat aceste razboaie, daca nu am cunoaste elementul lor comun: apararea intereselor bisericii catolice. Razboiul din Crimeea, primul dintre acestea – a slabit Franta, nefiind profitabil pe plan national – este un exemplu caracteristic.Nu un om care se împotrivea clerului, ci abatele Brugerette a fost acela care a scris: „Cuvântarile celebrului Theatine” (parintele Ventura) tinute în capela din Les Tuileries în 1857, prezinta Restaurarea Imperiului ca pe o lucrare a lui Dumnezeu... si îl proslavea pe Napoleon III pentru ca apara religia în Crimeea si facea sa straluceasca iarasi maretele zile ale Cruciadelor în Est... Razboiul Crimeii a fost privit ca un compliment adus expeditiei Romane... El a fost laudat si slavit de întreg clerul, plin de admiratie pentru fervoarea religioasa a trupelor care au asediat Sevastopolul.Saint Beuve a povestit în mod miscator cum Napoleon III a trimis o imagine a sfintei Fecioare flotei franceze.Paul Leon, membru al Institutiei, a explicat ce a însemnat aceasta expeditie care a entuziasmat clerul: „O cearta între calugari a reînviat ­problema Estului: s-a nascut din rivalitatea dintre biserica latina si cea ortodoxa în legatura cu protejarea locurilor sfinte (Palestina). Cine sa vegheze asupra bisericilor din Betleem, sa tina cheile si sa conduca activitatea? Cum este posibil ca aceste chestiuni minore sa poata învrajbi doua mari imperii?... Dar, în spatele calugarilor bisericii latine se afla partida catolica franceza, iar în spatele solicitarilor ortodoxe era influenta Rusiei” (Paul Leon, „Razboiul pentru pace”, pag. 321-323).Tarul invoca protectia pe care trebuia s-o asigure bisericii ortodoxe si pentru a o face în mod practic, a cerut flotei sa foloseasca strâmtoarea Dardanele. Anglia, care era sprijinita de Franta, refuza si razboiul izbucneste. „Franta si Anglia puteau ajunge la teritoriile ta­rului numai prin Marea Neagra, cu ajutorul turcilor... Din acest punct, razboiul Rusiei devine razboiul Crimeii si este în întregime concentrat în asedierea Sevastopolului, un episod costisitor si fara rezultat. Batalii sângeroase, epidemii ucigatoare si suferinte inumane au costat Franta o suta de mii de morti (Paul Leon).Trebuie subliniat ca acesti o suta de mii de morti erau soldati a lui Hristos si gloriosi „martiri ai credintei”, dupa spusele arhiepiscopului Parisului, Sibour, care a declarat în acel timp: „Razboiul Crimeii, dintre Franta si Rusia, nu este un razboi politic, ci unul sfânt; nu se lupta un stat cu altul, sau un popor contra altuia, ci este un razboi religios, o cruciada”. (Journet, „Exigente crestine în politica”, pag. 274)Recunoasterea este fara ocolisuri. Nu am auzit acelasi lucru nu cu mult timp în urma, în timpul ocupatiei naziste, spus în termeni identici de preotii papei Pius XII si chiar de catre Pierre Leval, presedintele consiliului primariei din Vichy?În 1863 are loc o expeditie în Mexic. Despre ce este vorba, ce urmarea? Sa transforme o republica laica într-un imperiu si sa-l ofere lui Maximilian, arhiduce al Austriei. Austria era stâlpul principal al papalitatii. Se voi a de asemenea ridicarea unei bariere împotriva influentei protestantismului din Statele Unite ale Americii asupra Americii de Sud. Albert Bayet a scris cu perspicacitate: „Telul razboiului este de stabili un Imperiu catolic în Mexic si de a reduce drepturile oamenilor ca si campania din Siria si cele doua din China, aceasta servind intere­sele catolice” (Albert Bayet, „Istoria Frantei”).Stim cum, în 1867, dupa ce armata franceza s-a reîmbarcat, Maximilian, ghinionistul campion al Sfântului Scaun a fost facut prizonier când Queretaro s-a predat si a fost împuscat, facând loc instaurarii republicii conduse de biruitorul Juarez.Cu toate acestea, se apropia momentul când Fratia trebuia sa pla­teasca înca odata mult mai scump pentru sprijinul politic dat de Vatican tronului imperial. În timp ce armata franceza îsi varsa sângele în cele patru zari ale lumii, devenind tot mai slaba si aparând interese care nu erau ale ei, Prusia, sub mâna puternica a viitorului „cancelar de fier”, era ocupata în a-si extinde puterea militara cu scopul unirii tuturor statelor germane într-un singur bloc. „Austria a fost prima victima a dorintei si puterii sale. Prusia avea o întelegere cu Austria ca sa puna mâna pe ducatele daneze Schleswig si Holstein, dar Austria a fost pacalita de complicele ei. Razboiul care a urmat fost câstigat curând de Prusia la Sadova pe 3 iulie 1866. A fost o lovitura teribila pentru vechea monarhie habsburgica, care era totusi în declin, lovitura a fost tot la fel de puternica si pentru Vatican, pentru ca Austria era de mult timp fortareata cea mai credincioasa dintre tinuturile germane. De atunci, Prusia protestanta îsi exercita autoritatea asupra lor. Doar daca... biserica romana nu gaseste „un brat laic” capabil sa opreasca total expansiunea puterii „eretice”.Dar cine poate juca acest rol în Europa înafara de Imperiul francez? Napoleon III, omul trimis de Providenta, va avea onoarea sa razbune Sadova. Armata franceza nu era pregatita. „Artileria era veche, depasita. Tunurile noastre se încarca înca pe guri”, scria Rothan, ministrul francez la Francfort si care putea vedea venind dezastrul. „Prusia este constienta de superioritatea ei si de slaba noastra dotare”, mai adauga el. Instigatorii razboiului nu erau interesati de aceasta. Candidatura unui Hohenzollern la tronul vacant al Spaniei a fost scuza pentru acest con­flict; de asemenea, Bismark îl dorea. Când el a falsificat telegrama de la Ems (telegrama prin care a înasprit raspunsul regelui Prusiei catre ambasadorul Frantei - n. t.), avocatii razboiului au avut jocul în mâinile lor si au stârnit mânia poporului.Franta declara razboi; „Razboiul din 1870 a fost dovedit de istorie ca fiind opera iezuitilor”, a scris Gaston Bally. Compozitia guvernului care a trimis Franta la dezastru este descrisa astfel de catre eminentul istoric catolic, Adrien Dansette: „Napoleon III a început prin a-l sacrifica pe Victor Duruy, apoi aranja sa fie numiti în guvern oameni din partida populara. (ianuarie 1870). Noii ministri erau catolici sinceri sau ecleziasti care credeau în conservatorismul social”.Este usor de înteles acum ce era atunci inexplicabil: graba acestui guvern de a extrage un „motiv de razboi” din acea telegrama ticluita chiar înainte de a se fi confirmat acest lucru.„Urmarile au fost: caderea Imperiului si contralovitura ce a urmat împotriva scaunului papal... Edificiul imperial si cel papal, încoronate de iezuiti, au cazut în acelasi noroi, în ciuda Conceptiei imaculate (dogma ca Maria a fost nascuta fara pacat - n.t.) si a infailibilitatii papei. Dar, vai! toate acestea se întâmplau peste cenusa Frantei!” (Gaston Bally, „Istoria religioasa a Frantei contemporane”, pag. 100-101).
Capitolul 6. Iezuitii la Roma – „Syllabus” (Programa).
Într-o carte a abatelui Brugerette, în capitolul „Clerul sub al doilea Imperiu”, se poate citi urmatorul pasaj: „Devotamentul individual, nou sau vechi, a fost onorat din ce în ce mai mult în timpul când romantismul exalta spiritul în detrimentul ratiunii austere. Venerarea sfintilor si a relicvelor, restrânsa timp îndelungat de suflarea rece a rationalismului, a luat un nou avânt. Venerarea Sfintei Fecioare, multumita aparitiilor din La Salette si Lourdes, a dobândit o extraordinara popularitate. S-au înmultit pelerinajele la aceste locuri privilegiate de miracolele ce avusesera loc acolo”.„Episcopatul Frantei a înlesnit noi devotiuni. El a întâmpinat calduros si plin de recunostinta scrisoarea enciclica a papei Pius IX din 1856, care proclama dogma «Conceptiei imaculate». Tot episcopatul, adunat la Paris în 1856 pentru botezul Printului Imperial, l-a rugat pe papa Pius IX ca sarbatoarea „Inimii sfinte” (Sacre Coeur) sa fie trans­formata într-o sarbatoare a bisericii universale”.Aceste câteva înduri arata clar influenta preponderenta exercitata de iezuiti în Franta în timpul celui de al doilea Imperiu, influenta la fel de mare ca cea avuta asupra Sfântului Scaun. Asa cum am vazut, iezuitii au fost si au ramas marii propagandisti ai acestor „devotiuni individuale, noi sau vechi”, aceasta „palpabila” si aproape senzuala pieta­te care a facut masele excesiv de scrupuloase în chestiuni de religie, mai ales pe femei. În acest aspect trebuie sa recunoastem ca au fost realisti. Epoca în care publicul ca entitate, învatati sau ignoranti, manifesta un interes adânc în probleme teologice, trecuse deja din timpul lui Napoleon III. Din punct de vedere intelectual, catolicismul îsi în­cheiase cariera.De aceea, mai mult din necesitate decât din propriile conceptii, fiii lui Loyola s-au straduit de-a lungul sec. XIX si XX sa trezeasca religiozitatea superstitioasa, în special în rândul femeilor care formau ce mai mare parte a „turmei”. Aceasta a fost contragreutatea rationalismului.Pentru învatamântul secundar al fetelor, Ordinul a promovat fonda­rea câtorva congregatii de femei. „Cea mai faimoasa si activa a fost «Congregatia doamnelor de la Sacre Coeur»; în 1830 cuprindea 105 case cu 4.700 de profesori, iar influenta ei asupra claselor sociale de sus a fost foarte importanta” (H. Boehmer).În ceea ce priveste venerarea Mariei, care era totdeauna asa de draga iezuitilor, aceasta a fost foarte mult ajutata – sub al doilea Imperiu – de „aparitiile” foarte oportune ale Fecioarei unor ciobanite din Lourdes; aceasta s-a petrecut doi ani dupa ce papa Pius a promulgat, la instigarea iezuitilor, dogma „Conceptiei imaculate”, în 1854. Princi­palele acte ale pontificatului lui Pius IX au fost toate victorii ale iezuitilor, a caror influenta atotputernica asupra conducerii bisericii se afirma din ce în ce mai mult.În 1864, Pius IX a publicat scrisoarea enciclica, „Quanta Quria”, însotita de „Syllabus” (Programa) care anatemiza (blestema) cele mai bune principii politice ale societatii contemporane: „Blestem tot ce este drag Frantei moderne! Franta moderna vrea independenta statului; «Programa» ne învata ca puterea ecleziastica trebuie sa-si exercite autoritatea fara asentimentul sau permisiunea puterii civile. Franta moderna doreste libertatea constiintei si a închinarii; «Programa» arata ca biserica romana are dreptul sa-si foloseasca forta si sa reinstaleze inchizitia. Franta moderna recunoaste existenta mai multor feluri de închinare; «Programa» declara ca religia catolica trebuie considerata singura religie în stat si ca toate celelalte sînt excluse. Franta moderna proclama poporul suveran; «Programa» condamna votul universal. Franta moderna proclama egalitatea poporului în fata legii; «Programa» afirma ca clerul este scutit de a fi judecat în tribunale civile sau criminale”.„Acestea erau învataturi predate de iezuiti în colegiile lor. Ele sunt linia întâi a frontului armatei contrarevolutionare... Misiunea lor consta în a educa tineretul dat în grija lor în ura fata de principiile societatii franceze, principii enuntate cu asa de mare pret de generatiile anterioare. Prin învatatura lor, ei încercau sa divida lumea în doua si sa puna sub semnul întrebarii tot ce s-a facut dupa 1789. Noi dorim armonie, ei vor razboi; noi vrem o Franta libera ei vor s-o aiba sclava. Ei reprezinta societatea combativa care-si primeste ordinele de afara; ei ne ataca, lasati-ne sa ne aparam; ei ne ameninta, lasati-ne sa-i dezar­mam” (Adolphe Michel, „Iezuitii”, pag.77).Pretentia dintotdeauna a Sfântului Scaun de a domina societatea civila a fost atunci reconfirmata, asa cum a spus Renan deja în 1848, într-un articol numit: „Liberalism clerical”. „Aceasta înseamna ca suveranitatea poporului, libertatea constiintei si toate libertatile moderne au fost condamnate de biserica. Aceasta prezenta Inchizitia ca o „consecinta lo­gica a întregului sistem drept-credincios”, ca o „esenta a spiritului bisericii”. Se mai adauga: „Când va fi în stare, biserica va readuce Inchizitia; daca nu o face acum, este pentru ca nu o poate face” (Abatele Brugerette).Puterea iezuitilor asupra Vaticanului a fost aratata si mai clar câtiva ani mai târziu, dupa „Programa”, când a fost decretata dogma „Infailibilitatii papale”. Abatele J. Brugerette a scris ca dogma a fost data „ca sa arunce peste anii dramatici 1870-1871 – care au îmbracat Franta în doliu – stralucirea unei mari sperante crestine”.Acelasi autor adauga: „Se poate spune ca în prima jumatate a anului 1870, biserica Frantei nu mai era deloc în Franta; ea era la Roma, ocupata cu ardoare în Conciliul General pe care Pius IX tocmai îl numise la Vatican. „Potrivit opiniei domnului Pie, acest cler francez îsi aruncase propriile podoabe, maxime si libertati franceze sau galice... Acest episcop de Poitiers adauga ca totul fusese facut ca un sacrificiu adus principiului autoritatii, învataturii sanatoase si dreptului comun; totul a fost asezat la picioarele suveranului pontif, formând un tron pentru el si facând sa sune trompetele: „Papa este regele nostru; vointa lui ne conduce si dorintele lui sunt lege pentru noi” (J. Brugerette). Predarea întregului cler "national" în mâinile conducerii bisericii romane este destul de clara si, datorita acesteia, este de înteles supunerea catolicilor francezi vointei unui suveran strain care, sub aparenta dogmei sau moralei, planuia sa le impuna directiile sale politice fara nici o opozitie. Catolicii liberali au protestat în zadar împotriva pretentiilor exagerate ale Sfântului Scaun de a le dicta legile în numele Duhului Sfânt. Abatele Brugerette ne informeaza ca liderul lor, M. de Montalambert, a publicat în „Gazette de France” un articol în care protesta vehement împotriva acelora care sacrificau dreptatea si ade­varul, ratiunea si istoria, idolului instalat la Vatican”. Câtiva episcopi celebri ca parintele Hyacinte Loyson si parintele Gratry au adoptat aceeasi linie, ultimul având chiar si umor. El spunea: „El a publicat succesiv patru scrisori catre M. Deschamps. În ele, nu discuta nici macar evenimentele istorice, cum ar fi condamnarea papei Honorius care, potrivit lui, s-a opus proclamarii infailibilitatii pa­pale; dar, într-un mod incisiv si amar, el a denuntat de asemenea nesocotinta catolicilor în privinta adevarului si a integritatii stiintifice. Unul dintre ei, un candidat ecleziast pentru doctoratul în teologie, chiar a îndraznit sa confirme decrete false înaintea facultatii din Paris, declarând ca „Nu este o frauda grosolana”. Si Gratry adauga: „Chiar si astazi este sustinuta afirmatia ca, condamnarea lui Galileo a fost oportuna”.„Voi, oameni cu credinta mica si cu inimi mizerabile si suflete mur­dare! Trucurile voastre sunt scandaloase. În ziua în care marea stiinta a naturii a rasarit asupra lumii, voi ati condamnat-o”. „Si nu fiti surprinsi daca oamenii, înainte de a va ierta, asteapta de la voi marturisirea pacatelor, pocainta, remuscare adânca si compensarea] greselilor voastre” (Parintele Gratry, citat de J. Brugerette).Nu-i nevoie sa spunem ca iezuitii, inspiratorii agentilor lui Pius IX si atotputernici asupra Conciliului, nu se îngrijorau de martu­risire, pocainta, remuscare si repararea greselilor, într-un timp când ei aproape îsi atinsesera telul stabilit de ei în Conciliul de la Trento, la mijlocul sec.16. Pe timpul acela Lainez deja sustinea ideea infailibili­tatii papale.Aceasta însemna doar consacrarea unei dogme, a unei pretentii tot atât de vechi ca si papalitatea. Nici un alt Conciliu pâna atunci nu do­rise s-o ratifice, dar parea ca se apropia timpul potrivit; pe lânga aceasta, activitatea rabdatoare a iezuitilor pregatise clerul national pentru renuntarea la ultimele lor libertati; caderea iminenta a puterii papale – s-a întâmplat înainte ca sa se voteze în Conciliu dogma – impunea o întarire a autoritatii ei spirituale, dupa cum cereau ultramonta­nistii. Argumentul si-a atins tinta si „dictatul papal” al lui Grigore V a facut ca principiile teocratiei medievale sa triumfe în plin mijloc a sec. XIX. Ceea ce prevedea dogma în mod special era omnipotenta Companiei lui Isus în biserica romana.„Sub protectia iezuitilor, care se stabilisera la Vatican de când puterile laice îi alungasera din toate tarile libere ca pe o asociatie de raufacatori, papalitatea aspira acum la noi ambitii. Acesti oameni rai care transformasera Evanghelia într-un spectacol de lacrimi si sânge si care ramâneau cel mai teribil dusman al democratiei si al libertatii de gândire, dominau conducerea bisericii romane; toate eforturile lor se concentrau asupra mentinerii în biserica a suprematiei lor vatamatoare si a învataturilor lor rusinoase”.„Dedicati cauzei centralizarii excesive, neîmblânziti apostoli ai teocratiei, ei sunt stapânii recunoscuti ai catolicismului contemporan si îsi pun pecetea lor asupra teologiei acestuia, pe evlavia fatarnica si politica lui tenebroasa”. „Adevarati ieniceri ai Vaticanului, ei anima totul, guverneaza to­tul, patrund oriunde, fac din "informare" un sistem de guvernare, sunt credinciosi unei cazuistici a carei profunda imoralitate a fost relevata de istorie si care a inspirat paginile nemuritoare, de o sublima batjocura, ale lui Pascal. Prin «Programa» din 1864 pe care ei însisi au redactat-o, Pius IX a declarat razboi gândirii libere si a aprobat, câtiva ani mai târziu, dogma infailibilitatii, care este un adevarat anacronism istoric si de care stiintei moderne putin i-a pasat” (Louis Roguelin, „Biserica crestina primitiva si catolicismul”, pag. 79-81).Pentru acei carora cele spuse anterior le par a fi exagerate, dam mai jos confirmarea acestor fapte, asa cum reiese ea din pana drept-credincioasa a lui Daniel Rops. Aceasta confirmare cântareste mult mai greu prin faptul ca a fost publicata în 1959, sub titlul „Restabilirea Com­paniei lui Isus”, în chiar publicatia iezuita „Etudes” (Studii). Acolo putem citi o adevarata pledoarie de aparare: „Din multe cauze, aceasta reorganizare a Companiei lui Isus a avut o importanta istorica conside­rabila. Sfântul Scaun a redescoperit acest grup credincios, complet devotat cauzei sale si care urma sa fie atât de necesar curând dupa aceea. Multi preoti iezuiti au exercitat de atunci si pâna acum o discreta dar adânca influenta asupra hotarârilor importante luate de Vatican; un fel de proverb circula la Roma: ‚Condeiul papei sunt iezitii’. Influenta lor era certa în ceea ce priveste dezvoltarea venerarii „Inimii sfinte” (Sacre Coeur), ca si în proclamarea dogmei conceptiei imaculate, în edi­tarea «Programei», în definirea infailibilitatii papale. Organizatia „Civilta Catolica”, fondata de iezuitul napolitan Carlo Curci, reflecta gândurile papei în timpul pontificatului lui Pius IX” (Daniel Rops).Aceasta marturisire este destul de clara.Nu este nevoie s-o mai spunem, dar iezuitii, atotputernici în Roma mai mult datorita spiritului lor decât organizatiei, au angajat papali­tatea din ce în ce mai mult în politica internationala, asa cum scria M. Louis Roguelin: „De când si-a pierdut puterea temporala, biserica Romei a profitat de orice ocazie pentru a recâstiga toate terenurile pe care fusese constrânsa sa le abandoneze prin recrudescenta activitatilor diplomatice; cum schema ei abila este de a divide pentru a stapâni, a încercat sa întoarca orice conflict în favoarea ei”.Potrivit planului supusilor lui Loyola, dogma infailibilitatii pa­pale a favorizat din plin aceasta actiune a Sfântului Scaun, a carui importanta poate fi masurata pornind de la faptul ca multe state au un reprezentant diplomatic acreditat la Vatican. Sub acoperirea dogmei si a moralei – aspecte care în principiu limiteaza cuvântul „infailibil” – papa astazi dispune de o autoritate nelimitata asupra constiintei cre­dinciosilor.Astfel, de-a lungul sec. XX, vedem Vaticanul angajat activ în poli­tica interna si externa a tarilor si chiar guvernându-le datorita par­tidelor catolice. Mai mult, îl vom vedea sustinând oameni „providentiali” ca Mussolini si Hitler care, datorita ajutorului Vaticanului, au dezlantuit cele mai teribile catastrofe.Înlocuitorul lui Hristos a recunoscut din abundenta serviciile pe care i le-a adus aceasta faimoasa societate, care a muncit din greu si bine în favoarea lui. Acesti „fii ai lui Satan”, asa cum au fost numiti de câtiva ecleziasti curajosi, sunt toti defaimati, dar ei pot în schimb sa se mândreasca cu dovada augusta a meritelor lor, acordata de catre defunctul papa Pius XII, al carui confesor, o stim, era un iezuit german.În acest text, publicat de „La Croix” (Crucea) în august 1955, putem citi: „Biserica nu doreste alte ajutoare de alt tip decât cele de tipul acestei Companii a lui Isus... fie ca fiii lui Loyola sa se straduiasca sa mearga pe urmele înaintasilor lor...”Astazi, ca si ieri, ei fac chiar acest lucru spre marea nenorocire a natiunilor. (Oare de unde atâta ura în fosta Iugoslavie? n. t.).
Capitolul 7. Iezuitii în Franta între 1870 si 1885.
Caderea Imperiului ar fi trebuit, se pare, sa provoace o reactie împotriva spiritului ultramontanist în Franta. Dar nu a fost asa, dupa cum ne arata si Adolphe Michel: „Când tronul a cazut în noroiul Sedanului la 2 decembrie 1870, când Franta a fost definitiv înfrânta, când aduna­rea nationala s-a reunit pentru alegeri la Bordeaux în 1871, partida clericala era mai îndrazneata ca niciodata. În toate dezastrele care avusesera loc pe pamântul Frantei, ei vorbisera ca niste stapâni. Cine nu-si aminteste manifestarile obraznice ale iezuitilor si amenintarile lor insolente de-a lungul ultimilor ani? Cum un anumit parinte Marquigny a anuntat înmormântarea principiilor din '89 sau M. Belcastel care, pe propria raspundere, a dedicat Franta „Sfintei inimi”; cum iezuitii au ridicat o biserica pe dealul Montmartre, în Paris, sfidând astfel Revo­lutia; cum episcopii au atâtat Franta sa declare razboi Italiei cu sco­pul de a restabili puterea temporala a papei...” (Adolphe Michel). Gaston Bally explica foarte bine motivul acestei situatii aparent paradoxale: „De-a lungul acestui cataclism, iezuitii s-au vârât repede în vizuina lor, lasând Republica sa iasa singura din mocirla cum poate. Dar când cea mai mare parte a muncii fusese facuta, când teritoriile noastre fura eliberate de invazia prusaca, a reînceput invazia neagra, „tragând castanele din foc cu mâna altuia” (Gaston Bally).Dar nu este acelasi lucru dupa fiecare razboi? Este un fapt incon­testabil ca biserica romana a beneficiat întotdeauna de pe urma dezastrelor publice; ca moartea, mizeria, suferintele de tot felul incitau ma­sele sa caute consolari iluzorii în practicile pioase. În acest fel, pu­terea acelora care initiasera aceste dezastre era fortificata, daca nu sporita de însesi victimele în cauza. În ceea ce le priveste, cele doua razboaie mondiale au avut aceleasi urmari ca si cel din 1870.Atunci, Franta a fost cucerita; pe de alta parte, iezuitii au dobândit o stralucita victorie când s-a dat o lege în 1873 care le permitea sa construiasca o biserica a „Sfintei inimi” pe colina Montmartre. Aceasta biserica, despre care s-a spus ca este construita prin „vointa rationala” urma sa materializeze în piatra, printr-o cruda ironie, desigur, triumful iezuitismului chiar în locul unde acesta si-a început viata.La prima vedere, aceasta invocatie câtre Inima sfânta a lui Isus, ridicata în slavi de catre iezuiti, poate parea destul de inocenta, desi este profund pagâna, idolatra. „Pentru a ne da seama de pericol – scria Gaston Dally – trebuie sa privim în spatele fatadei, sa dovedim manipularea sufletelor, sa vedem telul diferitelor asociatii ale acestora. Fratia „Perpetua adorare”, Fratia „Garzii de onoare”, „Apostolatul rugaciunii”, „Comunitatea Reparatorie”... Fratiile, asociatiile, apostolii, misionarii, zelotii, fanaticii, închinatorii, mijlocitorii si alte federatii ale Sfintei Inimi par sa aiba exclusiv intentia sa uneasca omagiile lor cu cele ale celor noua coruri ale îngerilor.Dar, în realitate, acestea sînt departe de a fi inocente. Fratiile si-au declarat telul de multe ori. Nu ma puteau acuza ca i-as fi calomniat; eu voi cita doar câteva pasaje din cele mai clare declaratii ale lor si voi aduna marturiile lor”.„Opinia publica a fost socata de aceste remarci ale parintelui Olivier atunci când victimele Bazarului de caritate au fost îngropate. Calugarul vazuse în aceasta catastrofa doar o alta dovada de îndurare divina. Dumnezeu era întristat de „greselile” noastre si ne invita, cu blândete sa ne caim”.„Aceasta pare monstruos. Construirea bisericii pe Montmartre a fost rezultatul aceluiasi «gând», dar aceasta se uitase” (Gaston Bally). Care era acel teribil pacat de care Franta trebuia sa se pocaiasca? Autorul mai sus mentionat raspunde: R E V O L U T I A. Aceasta era criza groaznica pe care noi trebuia sa o ispasim.„Si biserica «Sfintei Inimi» simbolizeaza pocainta Frantei; ea ex­prima de asemenea intentia noastra hotarâta de a repara greselile. Este un monument al ispasirii si pocaintei...” (Gaston Bally).„Salvati Roma si Franta în numele Sfintei Inimi”, devenise imnul Ordinului moralist. „Asa ca noi am fost în stare sa nadajduim împotriva oricarei nadejdi”, scria abatele Brugerette, „si sa asteptam din partea «cerurilor pacificate» mai devreme sau mai târziu, marele eveniment al restabilirii Ordinului si al salvarii patriei” (J. Brugerette).Se pare ca totusi "Paradisul", furios pe Franta drepturilor omului, nu a fost destul de „pacificat” prin ridicarea bisericii de pe Montmartre caci restaurarea Ordinului se facea destul de încet. Acelasi autor explica acesta în felul urmator: „Cu toate ca manifestarile grandioase ale credintei catolice, de-a lungul anilor de dupa razboiul din 1870 pot parea impresionante, ar fi o lipsa de spirit de observatie daca societatea franceza a acelei epoci ar fi judecata dupa aceasta evlavie exterioara; si ne-am situa înafara adevarului. Trebuie sa ne întrebam atunci daca sentimentul religios este un raspuns direct – pentru întreaga societate în cauza – al credintei dezvaluite prin impozantele pelerinaje organizate de episcopi si prin sinceritatea liturghiilor din biserici...”„Fara a dori sa atenueze în nici un fel importanta miscarii religioase în Franta, cauzata de cele doua razboaie din 1870 si 1914, trebuie cu toate acestea sa admitem ca aceasta renastere a credintei nu avea nici adâncimea, nici extinderea pe care o religie adevarat înnoitoare ar fi avut-o...”„Caci, chiar în vremea aceea biserica Frantei cuprindea, din nefe­ricire mii de necredinciosi si adversari, dar si un mare numar dintre cei care erau catolici doar cu numele, nu si din convingere. Practicile reli­gioase erau îndeplinite nu din convingere, ci din obicei...”„Curând dupa ce a facut-o, Franta parea ca regreta miscarea disperata ce o facuse sa trimita în Adunarea Nationala o majoritate catolica, caci cinci luni mai târziu îsi schimba radical pozitia la alegerile complementare din 2 iulie! În acea zi, tara trebuia sa aleaga 113 deputati. A avut loc o înfrângere completa a catolicilor si o victorie a Republi­canilor, care au avut între 80 si 90 de locuri. Toate alegerile care au urmat au avut acelasi caracter de opozitie republicana si anticlericala. Ar fi o copilarie sa sustii ca aceasta nu era expresia dorintelor si sentimentelor societatii” (J. Brugerette).Abatele Brugerette, vorbind despre marile pelerinaje organizate la acea vreme pentru „ridicarea tarii”, admite ca acestea erau la obârsia unor „greseli si excese” care au dat nastere unor suspiciuni „adversarilor bisericii”.„Pelerinajele vor fi pentru ei actiuni organizate de cler pentru restaurarea monarhiei în Franta si a puterii pontificale în Roma. Iar atitudinea luata de cler în fata acestor scopuri va parea o justificare a acuzatiei din presa nereligioasa si va da, cum vom vedea mai târziu, un puternic imbold anticlericalismului. Fara a se separa de obiceiurile religioase reînsufletite de-a lungul anilor postbelici., societatea franceza se va ridica împotriva acestui «guvern de preoti», asa cum îl numea Gambetta. Undeva în strafunduri, poporul francez pastrase un instinct neînvins de rezistenta împotriva a orice semana, chiar vag, cu dominatia politica a bisericii. În general, aceasta natie iubea religia, dar spec­trul "teocratiei" o înspaimântase. Fiica cea mare a bisericii nu dorea sa uite ca era deasemenea si mama Revolutiei” (J. Brugerette). Totusi, clerul cu iezuitii în frunte facea atâtea eforturi pentru a convinge poporul francez sa se lepede de spiritul republican! „Începând cu intrarea în vigoare a legii Falloux, iezuitii si-au raspândit nestingheriti colegiile lor în care educau copii din patura înstarita a burgheziei si în mod cert nu le cultivau dragostea pentru Republica...”„Cât despre «Sustinatorii înaltarii trupesti a Mariei în ceruri» (pe scurt, „Înaltatorii” n.t.), organizatie creata de intransigentul pa­rinte d'Alzon în 1845, acestia doreau sa redea poporului religia pierduta” (Adrien Dansette).Dar existau multe alte congregatii înfloritoare care se ocupau cu învatamântul si care-i invidiau: oratoristii, eudistii, dominicanii ce­lui de al III-lea ordin, marianistii, maristii si celebrii „Frati ai scolii crestine”, cunoscuti mai bine sub numele de „Ignoranti”, care predicau „învatatura sanatoasa” progeniturilor burgheziei cât si unui numar de un milion si jumatate de copii din clasele de jos.Nu este de mirare ca aceasta situatie a pus regimul republican în defensiva. O lege propusa de Jules Ferry în 1879, dorea sa retraga cle­rul din Consiliul Instructiei Publice unde acesta fusese introdus prin lege în 1850 si 1873 si sa redea facultatilor de Stat dreptul exclusiv de a numi profesori. Articolul 7 al acestei legi specifica deasemenea ca „nimanui nu-i este permis sa faca parte din învatamântul public sau liber daca apartine unei congregatii religioase neautorizate”.„Iezuitii, în primul rând, sunt tinta acestui faimos articol 7. Preotii episcopatului din Moret (Saint et Marne) vor declara ca „ei sunt de partea tuturor comunitatilor religioase, inclusiv a venerabililor parinti ai Companiei lui Isus”. „A-i lovi pe ei – scriau acestia – înseamna a ne lovi pe noi însine”. Marturisirea este destul de clara.Abatele Brugerette, care a scris acest pasaj, descrie rezistenta catolicilor împotriva a ceea ce ei numeau „atacul perfid”, dar adauga: „Clerul înca ignora progresul imens al laicismului, el nu a înteles ca datorita opozitiei lui fata de principiile din ‚89 a pierdut întreaga influenta de adâncime asupra spiritualitatii publice franceze”. Articolul 7 este respins, dar Jules Ferry recurge la legile existente privind congregatiile.„Prin urmare, pe 29 martie 1880, «Jurnalul oficial» contine doua decrete care obliga pe iezuiti sa se risipeasca si toate congregatiile neautorizate ale barbatilor sau femeilor sa obtina recunoasterea si aprobarea functionarii si statutului legal al lor în decurs de trei luni de zile...”Fara nici o întârziere, s-a organizat o miscare de opozitie. „Bise­rica, profund ranita, se ridica” scrie M. Debidour. Dupa 11 martie, papa Leon III si nuntiul sau îsi exprima un protest puternic... „Acum este rândul tuturor episcopilor sa apere energic ordinul religios”. Cu toate acestea, fiii lui Loyola sînt expulzati. Dar sa ascultam ce are de spus abatele Brugerette în legatura cu aceasta: „În ciuda tuturor, iezuitii, experti în a reintra pe fereastra dupa ce sunt dati afara pe usa, reusisera deja sa-si puna colegiile sub controlul laicilor sau al clerului traditional. Chiar daca nu locuiau în aceste colegii, ei puteau fi vazuti venind la o anumita ora din zi pentru a-si exercita functia de conducere si supraveghere”.Dar înselaciunea a fost descoperita si colegiile iezuite au fost în sfârsit închise. Decretul din 1879 a fost obligatoriu pentru 32 de congregatii care refuzasera sa se supuna dispozitiilor legale. În anumite locuri, expulzarea a fost îndeplinita de armata militara, cu forta, împotriva opozitiei credinciosilor instigati de preoti. Acestia nu numai ca au refuzat sa ceara autorizatia legala, dar au refuzat sa semneze o declaratie privind infirmarea oricarei idei de opozitie fata de regimul republican; acest lucru ar fi fost suficient pentru ca M. de Freycinet, pe atunci presedinte al Conciliului care pe deasupra îi favoriza, sa îi poata „tolera” în continuare. Când Ordinul s-a hotarât sa semneze aceasta declaratie formala de loialitate, aceasta uneltire fusese deja data pe fata iar Freycinet a trebuit sa demisioneze pentru ca încercase sa negocieze acest acord împotriva Parlamentului si împotriva colegilor lui din cabinet. Abatele Brugerette face comentarii asupra declaratiei pe care ordinele religioase au trebuit sa le semneze si gaseste ca aceasta declaratie este atât de respingatoare: „Aceasta declaratie de respectare a institutiilor pe care Franta si le-a atribuit în mod liber... poate parea foarte putin daunatoare si inofensiva astazi, când o comparam cu juramântul solemn de credinta cerut de la episcopii nemti de catre Concordatul de la 20 iulie 1933 dintre Sfântul Scaun si Reich-ul german.„Articolul 16 – înainte de a intra în posesia diocezei, episcopii vor depune un juramânt de credinta înaintea presedintelui Reich-ului sau un adjunct competent, în urmatorii termeni: ‚Înaintea lui Dumnezeu si a Sfintei Scripturi, jur si promit, ca episcop, loialitate Reich-ului german si statului. Jur si fagaduiesc sa respect si sa fac clerul sa respecte guvernul conform constitutiei. Cum este de datoria mea s-o fac, voi activa pentru binele si în interesul statului german; voi încerca sa opresc orice ar fi în detrimentul acestuia’. (Concordatul între Sfântul Scaun si Reich-ul german)” (Abatele Brugerette).Este, desigur, o mare diferenta între o simpla promisiune de non-opozitie fata de regimul francez si acest angajament solemn de supunere fata de statul nazist. Tot asa de mare ca si diferenta dintre cele doua regimuri: unul democratic si liberal, atât de urât de biserica romana, celalalt totalitar, intolerant, brutal, dorit si instaurat prin eforturile conjugate ale lui Franz von Papen, sambelanul secret al papei si al lui M. Pacelli , ambasador al Vaticanului la Berlin si viitor papa Pius XII. Din nou, abatele Brugerette, dupa ce declara ca telul guvernului fusese atins în ceea ce-i priveste pe iezuiti, admite ca „Nu putem vorbi de distrugerea institutiei congregatiilor. Congregatiile de femei nu au fost atinse, iar cele autorizate, ‚la fel de periculoase ca si celelalte pentru spiritul laic’, erau înca în functiune. Stim deasemenea ca aproape toate congregatiile de barbati expulzate din asezamintele lor în urma decretului din 1880, se întorsesera încetisor în manastirile lor”.Dar aceasta acalmie a fost de scurta durata. Intentia statului de strânge taxe si drepturi de succesiune din bogatia comunitatilor ecleziastice a provocat un protest zgomotos general în mijlocul acestora, ele neavând nici o intentie de a se supune legii comune. „Organizarea rezistentei a fost opera unui comitet condus de P.P. Bailly, un «înaltator». Stanislas, un capucin, si Le Dore, un superior al eudistilor... Parintele Bailly a reînviat marele fanatism al clerului, scriind: ‚La fel ca Sf. Laurentiu, calugarii si calugaritele trebuie sa se predea torturilor decât sa renunte’” (Abatele Brugerette).Ca din întâmplare, principalul regenerator al acestui "mare zel", Bailly era un „înaltator”, sau de fapt, un iezuit camuflat. Cât despre torturi, putem sa-i reamintim bunului parinte ca aceste instrumente de tortura sînt traditionale pentru Sfântul Scaun si nu traditiei republicane. În final, congregatiile au platit cam jumatate din ceea ce datorau iar abatele Brugerette admite ca „Prosperitatea muncii lor nu a fost slabita deloc”, dupa cum putem sa ne imaginam.Nu putem intra în amanunte privind legile din 1880 si 1885 care tindeau sa asigure neutralitatea confesionala a scolilor de stat, aceasta „secularizare” care este fireasca pentru toate mintile tolerante, dar care este respinsa de biserica romana ca un atentat groaznic la fortarea constiintelor, lucru pe care ea l-a pretins numai pentru sine. Ne puteam astepta de la ea ca sa lupte pentru acest asa-zis drept, la fel de violent cum a luptat pentru privilegiile ei financiare.În 1883, congregatia romana „Index”, inspirata de iezuitism, intra în lupta prin condamnarea anumitor manuale pe terne morale si cetatenesti. Desigur, chestiunea era, grava; unul dintre autori, Paul Bert, îndraznise sa scrie ca chiar ideea miracolelor „trebuie sa dispara din fata mintilor critice”. Asa ca mai mult de 50 de episcopi au promulgat decretul „Index-ului” si unul dintre ei, M. Isoard, a declarat în scrisorile sale pastorale din 27 februarie 1883 ca „profesorii, parintii si elevii care vor refuza sa distruga aceste carti, vor fi respinsi de la împartasanie” (Jean Cornel, „Laicitatea”).Legile din 1886 si 1904 care consemnau ca nici un post din învatamânt nu poate fi ocupat de membri ai congregatiilor religioase, au fost deasemenea cauza unui potop de proteste din partea Vaticanului si cle­rului "francez". Dar, de fapt, calugarii si calugaritele din învatamânt nu aveau decât sa se auto-secularizeze (laicizeze). Singurul rezultat valoros al acestor dispozitii a fost acela ca profesorii din scolile asa-numite "libere" trebuiau de acum înainte sa prezinte calificarea pedagogica adecvata, un lucru bun când te gândesti ca, înainte de ulti­mul razboi, scolile primare catolice din Franta erau în numar de 11.655, cu 824.595 de elevi. Cât despre colegiile "libere" si în special cele ale iezuitilor, daca numarul lor s-a redus, aceasta se datoreaza unor factori care nu au nimic de a face cu disputele legale. Superioritatea învatamântului universitar, recunoscut de majoritatea parintilor si, mai recent, existenta sa fara schimbare, sunt cauzele principale ale cresterii popularitatii acestuia. Pe lânga aceasta, Societatea lui Isus si-a redus în mod voluntar numarul scolilor sale.
Capitolul 8. Iezuitii si Generalul Boulanger. Iezuitii si afacerea Dreyfus.
Partida catolica s-a considerat o victima a ostilitatii statului Republican, desi aceasta ostilitate, sau mai bine zis neîncredere, era pe deplin justificata. De fapt, opozitia, clerului fata de regimul existent în Franta se arata cu orice prilej, asa cum ne spune si abatele Brugerette. În 1873, reîncercarea de a reinstaura monarhia cu Contele de Chambord a esuat, chiar daca a fost puternic sustinuta de cler, datorita faptului ca pretendentul la coroana a refuzat cu încapatânare sa adopte steagul tricolor, care pentru el simboliza Revolutia.„Asa cum se prezinta, catolicismul pare legat de politica, sau mai bine zis de un anumit fel de politica. Loialitatea fata de monarhie era transmisa din generatie în generatie în vechile familii de nobili ca si în rândurile burgheziei si a oamenilor de rând în regiunile catolice din vestul si sudul Frantei. Nostalgia acestora dupa un regim ideal reprezentat într-un Ev mediu eroic, era cuplata cu dorinta catolicilor a ca­ror principala preocupare era salvarea religiei; ei s-au aliat cu legitima familie regala Chambord, considerând monarhia ca fiind cea mai favo­rabila forma de guvernamânt pentru biserica. Aparte de ralierea acestor forte politice si religioase, în situatia încordata de dupa razboi, s-a nascut un fel de misticism reactionar, ilustrat perfect de M. Pie, episcop de Poitiers: ‚Franta, care asteapta un alt conducator si se uita dupa un stapân... va primi din nou de la Dumnezeu Sceptrul Universului care a cazut din mâinile sale pentru un timp’, în ziua în care va fi învatat din nou cum sa cada în genunchi” (Adrien Dansette).Aceasta imagine descrisa de istoricul catolic este semnificativa. Ea ajuta la întelegerea miscarilor ce vor urma câtiva ani mai târziu, dupa încercarea nereusita de reinstaurare a monarhiei din 1873.Acelasi istoric catolic descrie în urmatoarea maniera atitudinea politica a clerului din acea vreme: „În timpul alegerilor, casele parohiale devin centre pentru candidatii reactionari; preotii si cei ce ajutau la tinerea slujbelor mergeau din casa în casa facând propaganda electorala, calomniau Republica si noile ei legi de învatamânt; ei declara ca aceia care voteaza cu ateii, cu guvernul la putere sau cu francmaso­nii, descrisi ca „banditi”, „lepadaturi” si „hoti”, se vor face vinovati de pacat de moarte. Se declara ca o femeie adultera va fi iertata mult mai usor decât acela care îsi trimite copiii la scoli laice; în alt rând se declara ca este mai bine sa gâtui un copil decât sa sustii regimul sau, va fi refuzata spovedania cea de pe urma acelora care voteaza cu partizanii regimului. Amenintarile sunt duse pâna la capat: negustorii republicani si clericali sunt boicotati, oamenilor nevoiasi li se refuza orice ajutor, iar muncitorii sunt dati afara” (Adrien Dansette). Aceste excese din partea clerului influentat din ce în ce mai mult de ultramontanismul iezuit sunt cu atât mai reprobabile cu cât ele veneau din partea unui cler platit de guvern, caci Concordatul era înca în vigoare. De asemenea, majoritatea opiniei publice nu se simte deloc fericita cu aceasta povara pe constiinta, asa cum scrie si autorul mai sus mentionat. Dupa cum se poate vedea, poporul francez, ca un tot uni­tar, este indiferent la problemele religioase, iar noi nu putem confunda supunerea ereditara la practicile religioase, cu credinta adevarata...” „Este un fapt real ca harta politica a Frantei este identica cu cea re­ligioasa... Putem spune ca în regiunile în care credinta este puternica, poporul francez voteaza pentru candidatii catolici; în alte parti, ei aleg în mod constient deputati si senatori anticlericali. Ei nu doresc clericalismul, care reprezinta autoritatea bisericeasca în probleme politice, altfel spus „guvernul preotilor”.„Pentru un numar mare de catolici, faptul ca preotul – acest tip de om suparator – se amesteca prin predica si confesional în comportamentul credinciosului, controlând gândurile, sentimentele, activitatile, mâncarea, bautura si chiar intimitatea vietii de familie, este deajuns; ei intentioneaza cel putin sa-i limiteze atotstapânirea prin pastrarea independenti lor ca cetateni” (Adrien Dansette). Ne-ar place sa vedem acest spirit de independenta traind si astazi.Dar chiar daca opinia unui mare numar de catolici era aceasta, ultramontanistii nu au depus armele si au urmarit orice ocazie sa lupte împotriva regimului detestat de ei . Ei s-au gândit ca gasisera "omul providential" în persoana generalului Boulanger, ministru de razboi în 1886, care, organizându-si propaganda extrem de bine, parea sa fie viitorul dictator. „O întelegere tacita – a scris Adrien Dansette – este stabilita între general si catolici, devenind evidenta în timpul verii... El a încheiat deasemenea o întelegere secreta cu membrii regalisti din parlament, cu ar fi Baronul de Mackau, Contele de Mun, aparatori de nadejde ai bisericii din Adunarea Nationala”.„Flegmaticul ministru de interne, Constans, îl ameninta cu arestrea si, la 1 aprilie, candidatul la postul de dictator fuge la Bruxelles împreuna cu amanta lui”. „De acum încolo «boulangismul» sufera un declin rapid. Franta nu a fost acaparata; ea si-a revenit si «boulangismul» este zdrobit la alegerile din 22 septembrie si 6 octombrie 1889”.„Putem citi sub semnatura aceluiasi autor care a fost atitudinea papei fata de acel eveniment; papa Leon XIII, care urma lui Pius IX, cel cu «Programa», i-a sfatuit pe credinciosii francezi sa se alature regimului republican într-un mod foarte ciudat: „În august 1889, ambasadorul Germaniei la Vatican sustinea ca papa vede în generalul Boulager omul care va rasturna Republica franceza si va restabili monarhia; putem citi un articol în care «sfatuitorul Romei» prevedea ca acest candidat la dictatura va lua puterea, iar biserica ‚sa poata beneficia din plin de aceasta’... Generalul Boulanger trimisese pe unul dintre fostii sai ofiteri la Roma cu a scrisoare pentru Leon XIII, în care promitea papei „ca în ziua în care va tine în mâinile sale sabia Frantei, va face tot posibi­lul ca drepturile papalitatii sa fie recunoscute” (Adrien Dansette).Criza boulangista a scos la iveala destul de bine actiunea condusa de partida religioasa împotriva Republicii, sub acoperirea nationalismului. Dar personalitatea stearsa a personajului principal, ca si rezistenta majoritatii natiunii, au învins încercarea de restaurare în ciuda agitatiei facute în jurul ei. Cu toate acestea, aceste tactici sovine s-au dovedit destul de eficace, mai ales în Paris, si urmau sa fie folosite din nou în alte ocazii mai bune. Aceasta s-a întâmplat – sau a fost provocat? – iar discipolii lui Loyola au fost, desigur, în fruntea mis­carii. „Prietenii lor sunt aici –scria Pierre Dominique – o nobilime bigota, o burghezie care-l respinge pe Voltaire si multi militari. Ei vor continua sa lucreze (activeze) în armata în mod special, iar rezultatul va fi celebra alianta a „Sabiei si stropirii cu apa sfintita”.„În 1890, nu mai conducea constiinta regelui Frantei, ci cea a statului major, sau cel putin a capilor acestuia; atunci când a izbucnit afacerea Dreyfus, a fost un adevarat razboi civil care a divizat Franta în doua” (Pierre Dominique).Istoricul catolic, Adrien Dansette, rezuma astfel începutul acestei afaceri: „La 22 decembrie 1894, capitanul de artilerie Alfred Dreyfus este dovedit vinovat de înalta tradare, este condamnat la deportare pe viata si scoatere din serviciul militar; trei luni mai înainte, serviciul nostru secret descoperise la ambasada Germaniei o lista a câtorva docu­mente în legatura cu apararea nationala; s-a constatat o asemanare între scrisul capitanului Dreyfus si cel de pe acea lista. Imediat statul major a strigat: ‚El este; este evreul!’ Ei aveau doar banuiala, desi tradarea nu avea nici o explicatie psihologica. (Dreyfus avea o buna reputatie, era bogat si ducea o viata ordonata); ghinionistul om este totusi închis, condamnat de un tribunal militar dupa un interogatoriu atât de superfi­cial si partinitor încât sentinta trebuie ca fusese conceputa dinainte. Ca sa înrautateasca situatia, se va afla mai târziu ca judecatorilor li se daduse un document secret, fara stirea avocatului apararii...”„Dar au continuat sa existe scurgeri de informatii din Statul major dupa arestarea lui Dreyfus, iar comandamentul Picquart, seful serviciului secret dupa iulie 1895, a auzit despre un proiect numit „petit bleu” (scrisori speciale), între atasatul militar al Germaniei si comandamentul francez (de origine maghiara) Esterhazy; un om cu reputatie proasta care nu avea decât ura si dispret pentru tara care-l adoptase. Dar un ofiter al aceluiasi serviciu, comandantul Henry, adauga dosarului Dreyfus asa cum vom vedea – un document fals care ar fi fost sfarâmator pentru ofiterul evreu daca ar fi fost autentic; el a sters deasemenea si a rescris numele lui Esterhazy pe "petit bleu" ca sa dea impresia ca documentul fusese falsificat. Asa ca Picquart este dizgratiat în noiembrie 1896”. Caderea în dizgratie a sefului Serviciului secret este usor de înteles: zelul lui de a împrastia întunericul fusese prea mare. Marturia care merita cea mai mare încredere se gaseste în „Carnetele lui Schwarzkopfen”, publicate dupa moartea sa, în 1930. De la Esterhazy si nu de la Dreyfus primise primul atasat militar al ambasadei Germaniei documentele secrete despre apararea nationala a Frantei!„Deja cu putin timp înainte, prin iulie, Picquart se gândise ca a venit vremea sa previna printr-o scrisoare pe seful de stat major, care se afla atunci la Vichy, asupra banuielilor sale în ceea ce-l priveste pe Esterhazy. Prima sedinta a avut loc pe 5 august 1896. Generalul Boisdeffre a aprobat tot ce facuse Picquart pâna atunci privind aceasta chestiune si îi dadu permisiunea sa continue investigatiile. „Ministrul de razboi, generalul Billot, era deasemenea informat din august despre banuielile lui Picquart. Estehazy, pe care l-am dat afara, încercase, folosind relatiile sale cu deputatul Jules Roche, sa fie numit ministru de razboi, probabil pentru a veni din nou în legatura cu mine si scrise câteva scrisori catre ministrul de razboi. Una dintre aceste scrisori a fost data lui Picquart care pentru prima data si-a dat seama ca scrisul era asemanator cu cel e pe lista! Arata o fotografie a acelei scrisori lui Du Paty si Bertillon, fara sa le spuna desigur cine a scris-o... Bertillon spuse „O, acesta este scrisul de pe lista!”Simtind sfarâmata convingerea lui despre vinovatia lui Dreyfus, Picquart hotarî sa consulte "unicul dosar" care fusese dat numai judecatorilor. Arhivarul Gribelin i l-a dat. Era seara. Ramas singur în biroul sau, Picquart deschise plicul sigilat al lui Henry în care se afla paragraful scris de Henry cu creion albastru... Mare îi fu mirarea când îsi dadu seama de nulitatea juridica a acelor documente jalnice, niciunul dintre ele neputându-i-se atribui lui Dreyfus. Pentru prima data el a stiut ca omul condamnat pe Insula Diavolului era nevinovat. A doua zi, Picquart a scris o scrisoare generalului Boisdeffre în care expunea toate acuzatiile împotriva lui Esterhazy, alaturi de recentele sale descoperiri. Când a citit despre acel „dosar secret”, generalul a sarit ca ars si a exclamat „De ce nu s-a ars asa cum am hotarât?”Von Schwarzkopfen scrie mai departe: „Pozitia mea a devenit foarte delicata. Ma confruntam cu urmatoarea problema: sa spun tot adevarul si astfel sa repar greseala oribila si sa-l eliberez pe bietul om nevinovat. Daca as fi fost în stare sa procedez cum as fi vrut, în mod sigur as fi facut asta. Privind aceste lucruri în detaliu, am ajuns la concluzia ca nu ar trebui sa ma bag în aceasta chestiune pentru ca asa cum stateau lucrurile nimeni nu m-ar fi crezut; deasemenea, în calea unei astfel de actiuni ar fi stat si anumite considerente diplomatice. Considerând ca guvernul Frantei era capabil sa ia masurile necesare pentru a clarifica chestiunea si a compensa nedreptatea, eu m-am hotarât sa nu mai fac nimic”. „Putem vedea devenind realitate tacticile Statului Major”, noteaza Adrien Dansette. „Daca Esterhazi este vinovat, ofiterii care au provocat condamnarea ilegala a lui Dreyfus, si mai ales generalul Marcier, ministru de razboi, sunt de asemenea vinovati. Interesele armatei cer sacrificarea lui Dreyfus; nu trebuie sa intervenim pentru sentinta din 1894”. Ramânem consternati astazi la gândul ca un asemenea argument este invocat pentru a justifica o condamnare. Urma sa continue în felul acesta pe tot parcursul cazului Dreyfus. Desigur, eram atunci în febra antisemita. Dizertatiile violente ale lui Edouard Drumont în „Cuvântul liber” demascau în fiecare zi pe evrei ca fiind ca fiind agenti ai coruptiei nationale si ai împartirii maselor. Aceste prejudecati nefavorabile astfel create facura ca o mare parte din opinia publica sa creada în vinovatia lui Dreyfus. Dar, mai târziu, când nevinovatia acuzatului deveni evidenta, argumentul monstruos al infailibilitatii tribunalului militar statea înca în picioare cu cinism. Inspirase oare Sfântul Duh pe acesti judecatori în uniforma care nu puteau gresi niciodata? Ar fi tentant sa credem în acea interventie cereasca – atât de asemanatoare celei care garanta infailibilitatea papala – când citim despre parintele du Lac, din Compania lui Isus, care a avut multe în comun cu afacerea Dreyfus: „El conducea Colegiul «Calea Postelor» unde iezuitii pregateau candidati pentru scoli mai înalte. El este un om foarte inteligent, cu relatii importante. El l-a convertit pe Drumont, era confesorul lui Mun si al lui Boisdeffre, seful de Stat Major al armatei, pe care îl vedea în fiecare zi” (Pierre Dominique). Abatele Brugerette mentioneaza de asemenea aceleasi fapte citate de Joseph Reinach: „Nu este acest parinte de Luc cel care l-a convertit pe Drumont, îndemnându-l sa scrie «Franta evreiasca», care furniza mijloacele necesare aparitiei «Cuvântului liber»? Nu avea el întrevederi zilnice cu generalul Boisdeffre? Seful de Stat Major nu lua nici o hotarâre înainte de a-l consulta pe ‚directorul’ sau iezuit”.Acolo, în Insula Diavolului, care îsi merita numele asa de bine din cauza climatului ucigator, victima acestui complot era tratata cu o cruzime extrema, mai ales ca presa antisemita împrastiase zvonul cum ca Dreyfus încercase sa evadeze. Ministerul coloniilor, Andre Lebon, daduse ordine în consecinta. „Într-o duminica dimineata, pe 6 septembrie, temnicerul sef, Lebon, l-a informat pe prizonierul sau ca dina cel moment nu mai avea voie sa se plimbe în zona insulei rezervata lui ti ca va trebui sa se limiteze la baraca lui. Seara i s-a spus ca va fi tinut în lanturi pe timpul noptii. La piciorul patului facut din scânduri au fost montate doua catuse de fier care încercuiau si picioarele condamnatului. În noptile toride, aceasta pedeapsa era deosebit de dureroasa”.„În zori, paznicii dezlegau prizonierul care, în momentul când se scula, îi tremurau picioarele. Îi era interzis sa paraseasca baraca unde trebuia sa stea zi si noapte. Seara era legat iar, si asta a durat 40 de nopti. Dupa un timp, încheieturile sale fura acoperite de sânge si au trebuit bandajate; paznicii lui, miscati de aceste suferinte, îi curatau picioarele în secret înainte sa i le lege” (Armand Charpentier).Cu toate acestea, condamnatul continua sa-si sustina nevinovatia; el scria sotiei sale: „Trebuie sa existe undeva, în aceasta generoasa si frumoasa Franta un om de onoare, destul de curajos pentru a cauta si descoperi adevarul”.De fapt, adevarul nu mai era pus la îndoiala. Ceea ce lipsea era vointa de a-l propulsa în afara, la lumina. Abatele Brugerette însusi a de pus marturie în favoarea acestui fapt: „Supozitiile care dovedesc nevinovatia condamnatului din Insula Diavolului se înmultesc în van; declara­tia lui Bulow în Reichstag, cît si cele transmise de ambasadorul Munster guvernului Frantei, sustin de asemenea nevinovatia lui Dreyfus, dar în zadar; ea este proclamata si de Împaratul Guillaume si confirmata când Schwartzkopfen (atasatul militar german) a fost chemat la Berlin de în­data ce Esterhazy fu acuzat de Mathieu Dreyfus (fratele condamnatului). Statul Major ramâne în opozitie fata de orice reexaminare a procesului. Cineva este foarte preocupat în a-l acoperi pe Esterhazy. Îi sînt transmise acestuia din urma documente secrete în sprijinul apararii lui, si chiar scrisul lui este interzis de a fi comparat cu cel de pe „lista”...„Aparat în felul acesta, Esterhazy este destul de insolent pentru a cere sa apara în fata Consiliului de Razboi. Acolo el este achitat în unanimitate pe 17 ianuarie 1898, dupa o discutie de trei minute”.Trebuie sa mentionam ca, câteva luni mai târziu, când colonelul Henry a fost condamnat pentru falsificare, Esterhazy fugi în Anglia si, în final, a marturisit ca el era autorul faimoasei liste atribuite lui Dreyfus.Nu putem aminti toate întâmplarile acestei drame, falsurile adaugate atâtor alte falsuri, într-o încercare de a ascunde un adevar evident demisia sefului Marelui Stat Major, caderea ministrilor, sinuciderea lui Henry, detinut la Mont Valerien si care si-a taiat gâtul, semnând astfel cu sângele lui marturia vinovatiei lui.În decembrie 1898 a fost publicata aceasta nota semioficiala în presa germana: „Declaratiile guvernului imperial au stabilit ca nici o persoana germana nu a avut vreo legatura cu Dreyfus. Asa ca, din punctul de vedere al Germaniei, nu vedem nici un inconvenient în publicarea in­tegrala a acestui dosar secret” (Abatele Brugerette).În final, este hotarâta în mod inevitabil reexaminarea de catre Curtea de Justitie. Dreyfus trebuie sa apara din nou înaintea Consiliului de Razboi la Rennes, pe 3 iunie 1899, si acesta a fost începutul unei noi torturi pentru el. „El nu si-a putut închipui ca urma sa întâlneasca o ura si mai mare decât atunci când plecase, si ca fostul lui sef, conspirând sa-l trimita din nou în Insula Diavolului, nu va avea nici un fel de mila pentru aceasta biata fiinta care credea ca îndurase tot ceea ce putea fi îndurat” (Maurice Paleologue, „Jurnalul afacerii Dreyfus”, p.14)„Asa ca – scria abatele Brugerette – Consiliul de Razboi de la Rennes va adauga doar o noua nedreptate la inechitatile procesului din 1894. Ilegalitatile acestui proces, vinovatia lui Esterhazy, manevrele criminale ale lui Henry vor iesi la iveala cu claritate în timpul celei de a 29-a sesiuni a procesului de la Rennes. Dar Consiliul de Razboi... îl va judeca pe Dreyfus pentru alta acuzatie de spionaj care nu fusese nicio­data motivul unei acuzatii sau al vreunui raport. Toate scurgerile de informatii precedente vor fi atribuite lui si vor fi furnizate documente care nu aveau nimic comun cu el... Cel putin, si contrar tuturor traditiilor noastre legale, noi vom cere ca însusi Dreyfus sa stabileasca daca un asemenea document sau act fusese predat de el, de parca nu era telul acuzarii sa dovedeasca crima” (Abatele Brugerette).Partinirea acuzatorilor lui Dreyfus a fost atât de evidenta, încât opinia publica din afara Frantei a fost revoltata. În Germania, „Gazeta de Köln” a publicat pe 16-29 august, în toiul procesului, doua articole în care se poate citi urmatorul fragment: „Daca dupa declaratia guvernul german si dupa dezbaterile Curtii Supreme de apel din Franta cineva mai crede în vinovatia lui Dreyfus, putem raspunde doar ca persoana în cauza trebuie sa fie bolnava psihic sau doreste sa fie condamnat un nevinovat cu buna stiinta”.Dar ura, prostia si fanatismul nu sînt dezarmate cu toate acestea. Chiar noi falsuri au fost folosite, înlocuindu-le pe acelea care îsi pierdusera credibilitatea... Pentru a rezuma, totul nu era decât o sinistra bufonerie. Sfârsitul ei, pentru Dreyfus, îl reprezenta condamnarea la 1C ani puscarie, cu circumstante atenuante!”„Acest proces mizerabil provoaca stupoare plina de indignare în toata lumea. Franta a ajuns sa fie dispretuita. Cine îsi putea imagina o asemenea durere” (ziarul „Aurora”, 14 septembrie 1899), exclama Clemenceau la citirea ziarelor germane si engleze. Mila era indispensa­bila. Dreyfus accepta sa «o duca mai departe», cum spunea el, «cautând anularea îngrozitoarei greseli militare careia îi cazu victima”. Pentru aceasta anulare nu avea nici un sens sa se bazeze pe dreptatea Consiliu lui de Razboi. Aceasta dreptate a putut fi vazuta la lucru! Ea veni, înca odata., din partea Curtii Supreme de apel care, dupa investigatii complete si dezbateri îndelungate, a anulat odata pentru totdeauna verdictul de la Rennes. Câteva zile mai târziu, Adunarea legislativa si Senatul, printr-un vot solemn l-a reabilitat pe Dreyfus în cadrul armatei. El a fost decorat cu Legiunea de Onoare, fiind astfel reabilitat în mod public.Aceasta reabilitare întârziata, obtinuta atât de greu, se datora oamenilor „cinstiti si curajosi”, acelora pe care nevinovatul din Insula Diavolului dorise sa-i vada aparând. Numarul lor crestea din ce în ce mai mult, pe masura ce adevarul iesea la lumina. Dupa o achitare în graba a tradatorului Esterhazy de catre Consiliul de Razboi în ianuarie 1898, Emile Zola a publicat în ziarul "Aurora", publicatia lui Clemenceau, scrisoarea sa deschisa "Acuz!". El scria: „Acuz primul Consiliu de Razboi de a fi violat legea prin condamnarea unei persoane pe baza unor documente secrete si acuz al doilea Consiliu de Razboi de a fi acoperit aceasta ilegalitate prin comiterea altei crime judiciare”.Dar "cavalerii" vestitei Companii a lui Isus erau atenti sa musamalizeze orice lucru care i-ar fi putut lumina pe oameni. O întrebare din partea deputatului catolic de Mun l-a adus pe Emile Zola în fata Curtii juratilor de Sena, iar curajosul scriitor a fost condamnat la un an în­chisoare, pedeapsa maxima, ca rezultat al acestui proces nedrept. Opinia publica a fost atât de bine dusa în eroare de protestele zgomotoase ale „clerico-nationalistilor” încât alegerile din mai 1898 le-au fost favorabile. Cu toate acestea, descoperirea publica a falsurilor, demiterea sef lui de Stat Major, partinirea criminala evidenta a juratilor, au deschi ochii celor sinceri care cautau adevarul. Dar acestia proveneau aproape în totalitate din rândurile protestantilor, evreilor si laicilor.„În Franta erau putini catolici care sa-i tina partea lui Dreyfus, dintre acestia foarte putine personalitati. Actiunea acestei mâini de oameni a facut putina vâlva. Conspiratia tacerii i-a înconjurat...”„Cei mai multi preoti si episcopi au ramas convinsi de vinovatia lui Dreyfus” scria abatele Brugerette. Georges Sorel declara si el: „În timp ce afacerea Dreyfus a adus separarea grupurilor sociale, lumea ca­tolica era absolut unita împotriva redeschiderii procesului”. Însusi Peg admite ca: ‚Toate fortele politice ale bisericii fusesera întotdeauna împotriva lui Dreyfus’”.Trebuie chiar sa evocam listele de subscriptie deschise de „Cuvântul liber” si de „Crucea” („Libre Parole” si „La Broix”), în favoarea vaduvei falsificatorului Henry, care se sinucisese. Numele preotilor care subscriau erau însotite adesea de ‚comentarii nu tocmai evanghelice’ cum sunt informati de M. Adrien Dansette, care cita urmatoarele: „Un anume abate Cros cere un covoras din piele de evreu pe care sa-l poata calca în pi­cioare dimineata si seara; unui tânar preot i-ar place sa zdreleasca nasul lui Reinach cu tocul pantofului sau; trei preoti ar fi încântati sa palmuiasca pe evreul Reinach”.Clerul secular este putin mai rezervat. În Congregatii însa, lucrurile sunt mai virulente.„La 15 iulie, ziua decernarii premiilor la colegiul de Arcueil, festivitate prezidata de generalul Jamont (vice-presedinte al Consiliului de Razboi), parintele Didon, rectorul Scolii Albert le Grand, a tinut o cuvântare violenta în care a pledat pentru folosirea violentei împotriva oamenilor a caror crima fusese demascarea curajoasa a erorii militare: „Oare trebuie, spunea elocventul calugar, sa-i lasam pe cei rai în libertate? Desigur, nu! Dusmanul este intelectualismul ce pretinde ca dispretuieste forta, civilii care vor sa subjuge armata. Când convingerea a dat gres, când dragostea (!) nu mai este eficienta, trebuie sa ridicam sabia, sa împrastiem teroare, sa taiem capete, sa facem razboi, sa lovim...” „Acest cuvântare parea sa fie o provocare aruncata tuturor simpatizantilor acelui nenorocit, condamnat pe nedrept” (Brugerette).Dar câte cuvântari de acest fel nu s-au auzit de atunci încoace? Aceste chemari la represiuni sângeroase venind din partea blândului cler s-au putut auzi în special în timpul ocupatiei germane! Cât despre strigatul de ura împotriva intelectualismului, putem gasi ecoul lui perfect în aceasta declaratie a unui anume general: „Când cineva vorbeste de in­teligenta, eu îmi scot revolverul”.A sfarâma gândirea prin forta este un principiu al bisericii romano-catolice, care nu s-a alterat niciodata.Abatele Brugerette se mira, totusi, de faptul ca nimic nu a tulbu­rat credinta clerului în vinovatia lui Dreyfus: „Un asemenea eveniment mare si dramatic, venind ca un tunet pe cerul senin si aducând la lumina înselatoriile comise de personalul la vârf al Departamentului, trebuia sa fi deschis ochii chiar si acelora care nu asteptau descoperirea adevarului. Ne referim la descoperirea falsurilor facute de Henry...” „Nu venise înca timpul pentru clerul francez si pentru catolicii lui de a repudia o greseala care contina de prea multa vreme... Ei, preoti si credinciosi, ar fi putut sa se duca în masa si, într-al 11-lea ceas, aidoma lucratorilor din Biblie, sa îngroase rândurile aparatorilor justitiei si adevarului... Dar faptele cele mai relevante nu iradiau întotdeauna lumina asupra mintii acestora, dominata de prejudecati si, dupa cum stim, prejudecatile se opun analizei si, prin natura lor, sînt rebele împotriva dovezilor” (Abatele Brugerette).Oricum, ce eforturi au fost facute pentru a-i pastra pe catolici în eroare! Ar putea ei ghici ca sunt înselati în mod scandalos de o presa care tine cu încapatânare în întuneric toate dovezile de nevinovatie, toate marturiile favorabile condamnatului din Insula Diavolului si, de asemenea, pune bete în roate cursului justitiei prin orice mijloace?” În fruntea acestei prese era „La Libre Parole” (Cuvântul liber) creat, cum am vazut, cu ajutorul parintelui iezuit du Lac si „La Croix” (Crucea) al parintelui „înaltator” Bailly. Ordinul „înaltator” fiind o ramura camuflata a Companiei lui Isus, trebuie sa le atribuim iezuitilor pornirea si continuarea campaniei împotriva lui Dreyfus.Un martor nu foarte suspicios, parintele Lecanuet, scria cu îndrazneala: „Congregatia si în special iezuitii sunt denuntati de catre istoricii acestei afaceri. Si de data aceasta trebuie sa admitem ca iezui­tii au facut prima încercare cu o temeritate nechibzuita”.„Ziarele catolice provinciale, cum ar fi "Nouveliste" din Lyon, atât de mult citit, vor lua aproape toate parte la acest complot împotriva adevarului si dreptatii. Pare ca parola care circula era de a opri lumina sa se reverse si de a tine publicul în întuneric”. În realitate, ar fi fost nevoie de o orbire extraordinara pentru a nu discerne în spatele vâlvei stârnite de "La Croix" în Paris si în pro­vincie, parola amintita de abatele Brugerette. Si, de asemenea, ar fi trebuit sa fii naiv la culme sa nu-i cunosti originea”. Adrien Dansette o spune si el: „Ordinul "înaltatorilor" ca tot unitar si împreuna cu acesta biserica, sunt cele care se regasesc în spatele campaniei din "La Croix"... Parintele Bailly se mândreste ca "Sfântul Pa­rinte" îl aproba si îl sustine”. De fapt nu este nici o îndoiala în privinta acestei învoiri! Iezuitii carora „înaltatorii” le-au împrumutat numele lor, nu au fost de la fondarea Ordinului instrumentul politic al papei? Trebuie sa zâmbim la auzul povestii raspândita în mod iscusit, ca papa Leon XIII recomandase „mode­ratie” directorilor ziarului "La Croix". Este un truc clasic, dar înca eficient. Astazi mai exista înca oameni din popor care cred într-un fel de independenta a vocii oficiale a Sfântului Scaun!Sa vedem acum ce a fost publicat la Roma prin intermediul "Civilta Catolica", publicatie oficiala a catolicilor, sub titlul "Il caso Dreyfus": „Emanciparea evreilor este rezultatul asa numitelor principii din 1789, al carui jug întareste greu asupra întregului popor francez. Evreii tineau Republica în mâinile lor, care era mai mult evreiasca decât franceza... Evreul a fost creat de Dumnezeu ca sa fie folosit drept spion în orice loc unde se pregateste o tradare... Nu numai în Franta, ci si di Germania, Austria si Italia evreii trebuie sa fie exclusi din rândurile natiei. Apoi, cu marea armonie a timpurilor trecute, natiunile îsi vor redobândi fericirea lor pierduta”.În capitolele anterioare am oferit un scurt rezumat al "marii armo­nii" si al "fericirii" de care se bucurau natiunile când fiii lui Loyola ascultau marturisirile si inspirau pe regi. Dupa cum tocmai am vazut, "ar­monia" domnea, de asemenea, când acestia erau confesorii si sfatuitorii sefilor Statului Major.Potrivit abatelui Brugerette, generalul de Boisdeffre, convertitul parintelui iezuit du Lac, a gustat aceeasi amaraciune ca multi altii di­naintea lui care fusesera în aceeasi masura înselati de acesti "stapânitori de constiinte". Marturisirile falsificatorului Henry l-au obligat sa demisioneze. „Fiind un om cinstit, el se va proclama ca fiind "înselat în mod scandalos" , si cei care îl cunosteau erau constienti ca el se simtea foarte amarât din cauza "complotului" al carui victima era”.Iar abatele Brugerette adauga ca acesta a întrerupt „orice comunicare cu fostul sau confesor” si chiar a refuzat sa-l vada înainte de a muri.Dupa ce citim toate acestea, scrise si publicate în "Civilta Cato­lica", credem ca nu mai este nevoie sa insistam asupra culpabilitatii omului si putem doar sa fim de acord cu Joseph Reinach care scria atunci: „Dupa cum vedeti, iezuitii însisi au nascocit aceasta afacere întunecoa­sa. Si pentru ei Dreyfus este doar un pretext. Ce vor ei si ce admit este a strangula pe laici si Revolutia franceza.... sa darâme zeii stra­ini: dogmele din 1789”.Aceasta este destul de clar. Dar, împotriva tuturor aparentelor, exista o posibila discordanta între papa si armata lui secreta, între intentiile unuia si actiunile celorlalti. Cazul lui Bailly este concludent în aceasta privinta.Ce putem citi în "La Croix" la 29 mai 1956? Nimic altceva decât: „Cum am mai anuntat, eminenta sa, cardinalul Feltin, a ordonat o studiere mai atenta a scrierilor parintelui Bailly; el a fost fondatorul publicatiei noastre si a revistei "Maison de la Bonne Press". Iata textul acestui ordin datat la 15 mai 1956: „Noi, Maurice Feltin, prin harul Domnului si a apostolicului Sfânt Scaun, preot cardinal al sfintei biserici romane al carei nume este "Sfânta Maria a Pacii", episcop al Parisului. În vederea planului supus spre cercetare de catre Congregatia "înaltatoare" si aprobat de noi de a prezenta la Roma cauza supusului lui Dumnezeu, Vincent de Paul Bail fondator al ziarului "La Croix" si al "Bonne Press". În vederea dispozitiilor si instructiunilor Sfântului Scaun privind actul de canonizare si de studiere atenta a scrierilor supusului lui Dumnezeu, am ordonat si ordo­nam urmatoarele: oricine a cunoscut pe acest supus al lui Dumnezeu sau cine ne poate spune ceva deosebit despre viata lui trebuie sa ne faca cunoscut despre aceasta... Oricine poseda scrieri ale acestui supus al lui Dumnezeu trebuie sa ni le predea înainte de 30 septembrie 1956, fie ti­parite sub forma de carti, note de mâna, scrisori, memorii... chiar in­structiuni sau sfaturi, nu neaparat scrise de el, dar dictate de el... Pentru toate aceste comunicari îl desemnam pe Canon Dubois, secretarul ar­hiepiscopiei noastre si promotor al credintei în aceasta cauza”. Iata un „supus al lui Dumnezeu” pe drumul cel bun pentru a primi o recompensa pentru serviciile sale loiale sub forma unui "halo" (inelul luminos care se vede deasupra capului sfintilor - n.t.). Si îndraznim sa spunem ca în ceea ce priveste scrierile sale care sunt atât de atent cercetate, "promotorul credintei" a avut destule. Cât despre materialul "tiparit", colectia "La Croix", în special între anii 1895-1899 va furniza cele mai edificatoare aspecte.„Atitudinea ziarelor catolice si în special cea a ziarului "La Croix" constituie, pentru moment, pentru toate mintile drepte si luminate, un scandal indescriptibil”, spunea Pau1 Violet, membru catolic al Institutului iar acest scandal sustine, în afacerea Dreyfus, cele mai socante greseli, minciuna si crima împotriva adevarului si dreptatii. „Tribunalul Romei”, adauga el, „cunoaste aceasta, la fel ca si toate tribunalele europene”. Într-adevar, Tribunalul Romei stia mai bine decât oricine! Dupa cum am vazut, în 1956, ea nu uitase ispravile Pioase ale acestui „supus al lui Dumnezeu” si pregatea canonizarea lui.Fara îndoiala, promotorul credintei ne încredinta un viitor "sfânt" cu acele celebre liste de subscriptii în favoarea vaduvei falsificatorului: Henry, despre care abatele Brugerette spune: „Astazi, când consideram ca acele cerinte ale Inchizitiei s-au întors, pentru persecutarea evreilor si omorârea sustinatorilor lui Dreyfus, totul pare ca si când ai asculta un delir imaginar al unor fanatici salbatici si grotesti. Cu toate acestea, faptele ne sînt prezentate de catre "La Croix" ca un mare, reconfortant si amuzant spectacol”. Toate aceste urari pioase privind evreii, parintele Bailly nu a avut bucuria sa le vada realizate în timpul vietii sale de catre acesti salbatici fanatici aflati sub semnul zvasticii. El nu a putut decât sa se bucure din ceruri la vederea acelui „mare, reconfortant si amuzant spectacol”, chiar daca, de acolo de sus, spectacole de acestea par obisnuite potrivit spuselor sfântului Toma d'Aquino, îngerul scolii: „În scopul de a ajuta sfintii sa se bucure mai mult de fericirea lor si sa-si sporeasca multumirile aduse Domnului, lor li se permite sa contemple în toata grozavia lor torturile aplicate celor necredinciosi... Sfintii se vor bucura de torturile si chinurile aplicate celor fara Dumnezeu”.Cum putem vedea, parintele Bailly, fondatorul publicatiei „La Croix” avea toate atributele necesare unui sfânt: persecuta un nevinovat, blestema pe cei care îl aparasera pe acesta, îi preda ca sa fie omorâti, sustinea cu putere minciuna si nedreptatea, împrastia ura si discordia; acestea sunt în ochii bisericii romano-catolice titluri de glorie si putem întelege dorinta ei de a pune un nimb pe fruntea autorului acestor fapte pioase.Totusi, se pune întrebarea urmatoare: „Este oare acest "slujitor al lui Dumnezeu" un facator de minuni? Pentru ca stim ca, pentru a merita un astfel de promovare, cineva trebuia sa faca minuni bine verificate”.Care erau minunile facute de directorul fondator al publicatiei „La Croix”? Era schimbarea albului în negru si a negrului în alb pentru cititorii sai? A prezenta o minciuna drept adevar si un adevar drept o minciuna? Desigur, dar un mare miracol fusese în primul rând faptul ca el convinsese membrii Statului Major (iar apoi publicul cititor) ca, dupa ce se comisese initial o greseala si apoi aceasta greseala fusese descoperita, lor le revenea "onoarea" de a nega dovezile, transformând în acest fel greseala în abuz de putere!”. „A gresi este omeneste, a persevera în greseala este diabolic”. Dar "slujitorul lui Dumnezeu" nu a luat prea mult în seama acest proverb. În loc sa se lase inspirat de el, aces­ta l-a ascuns sub sutana lui. De fapt, "mea culpa" (recunoasterea greselii) este pentru credinciosul de rând, nu pentru fetele bisericesti, nici pentru capii militari care aveau confesori iezuiti. Rezultatul a fost – si asta s-a si urmarit – exaltarea pasiunilor partizane si divizarea poporului francez.Acest lucru este afirmat de eminentul istorie Pierre Gazotte: „Afacerea Dreyfus a fost cotitura decisiva... judecata de ofiteri, ea a implicat institutia militara. Afacerea a crescut, a devenit un conflict politic, divizând familii, despartind Franta în doua. Ea a avut urmarile unui razboi al religiilor... a creat ura împotriva corpului ofiteresc... a generat antimilitarismul” (P. Gazotte, „Istoria Frantei”).Când ne gândim la Europa acelor timpuri, cu Germania supradotata cu armament si înconjurata de doi dintre aliatii ei, când ne amintim de responsabilitatea Vaticanului în ceea ce priveste începerea conflictului din 1914, nu putem crede ca diminuarea puterii potentialului nostru militar nu fusese premeditata.Cum am putea trece cu vederea faptul ca, de fapt, „Afacerea Dreyfus începea în anul 1894, anul aliantei franco-ruse. Atunci, reprezentantii Vaticanului au fost foarte sinceri în privinta acordului cu o putere schismatica ce, în ochii lor, era un scandal. Chiar si azi, un prelat al "Prea Sfintiei Sale", M. Cristiani, îndrazneste sa scrie: „Prin politica oarba si gresit condusa, tarii noastre parea ca-i face placere sa provoace tendinte de razboi cumplitei ei vecine (Germania)... De fapt, alianta franco-rusa parea sa ameninte Germania cu încercuirea” (Cristiani, „Vaticanul politic”, pag.102).Pentru respectabilul prelat, Tripla Alianta (Germania, Italia, Austro-Ungaria) nu reprezenta o amenintare pentru nimeni, iar Franta gresea pentru ca nu ramânea izolata în fata acestui bloc. Cu trei contra unu, "lovitura" ar fi fost mai usoara, iar Sfântul Parinte, papa, nu ar mai fi trebuit sa deplânga, în 1918, înfrângerea aparatorilor lui.
Capitolul 9. Anii dinaintea Primului razboi mondial 1900-1914.
Deci, cum seria abatele Brugerette: „Sub imaginea lui Isus rastignit – idee simbolica a justitiei divine – "La Croix" cooperase cu entuziasm cu crima si înselaciunea împotriva adevarului, cinstei si justitiei”. Totusi, justitia a triumfat pâna la sfârsit si abatele Fremont – care nu s-a temut sa scrie despre sinistra cruciada condusa de papa Inocentiu III împotriva albigenzilor – când s-a referit la afacerea Dreyfus se pare ca a fost un bun profet, spunând urmatoarele: „Catolicii câstiga si se gândesc ca vor rasturna Republica din cauza urii pentru evrei. Dar ma tem ca ei se vor rasturna pe ei însisi”.De fapt, când s-a scos la lumina aceasta opinie, reactia a fost fatala pentru congregatie. Ranc învatase deja lectia afacerii Dreyfus când a exclamat: „Republica va frânge puterea Congregatiei, sau daca nu, va f strangulata”. În 1899 a fost constituit un minister al "apararii republicane"; parintele Picard, un superior al "înaltatorilor", parintele Baille directorul publicatiei "La Croix" si alti membri ai aceluiasi ordin, au fost adusi înaintea tribunalului Senei pentru încalcarea legii asocierii. Congregatia "Înaltatorilor" a fost dizolvata.Waldek Rousseau, presedintele Consiliului, a declarat într-o cuvântare tinuta la Toulouse pe 28 octombrie 1900: „Împrastiate dar nu supri­mate, ordinele religioase s-au format din nou, mai numeroase si mai militante; ele acopera teritoriul cu o retea de organizatii politice ale caror legaturi sunt fara numar si strâns împletite, cum am vazut la procesul recent desfasurat”.În final, în 1901, este scoasa o lege prin care nu mai poate fi formata nici o congregatie fara o autorizatie, iar cele care nu o cer în­tr-un timp stabilit de lege, vor fi automat dizolvate.Aceste regulamente, foarte firesti din punctul de vedere al autoritatilor publice a caror datorie era sa verifice asociatiile ce se gasesc pe teritoriul lor, vor fi prezentate catolicilor drept un abuz intolerabil. „Omul în casa lui este al doilea împarat”, spune proverbul, dar biserica nu respecta nimic: legea nu era pentru ea.Rezistenta clerului la aplicarea legii ar fi concludenta pentru a arata cît de necesara era. Aceasta rezistenta nu a facut decât sa înta­reasca atitudinea guvernului, în special sub conducerea ministrului Combes; iar intransigenta Romei, în special când Pius I i-a urmat la conducere lui Leon XIII, a cauzat aparitia legii din 1904, referitoare la abolirea învatamântului din partea ordinelor religioase. Dupa aceasta, divergentele dintre guvernul francez si Sfântul Scaun vor fi continue. Pe lânga aceasta, alegerea unui nou papa a fost facuta în împrejurari importante.„Papa Leon XIII a murit pe data de 20 iulie 1903. Conclavul, strâns pentru a desemna succesorul, a dat, dupa câteva runde de alegeri, 29 de voturi pentru cardinalul Rampolla – 42 de voturi erau necesare pentru a fi ales – când cardinalul austriac Puzyna se ridica si declara ca Maiestatea Sa Apostolica, Împaratul Austriei, rege al Ungariei, fusese inspirat sa se rezume la supunere numai fata de Leon XIII, caci noi stim ca Rampalla este pro-francez” (Adrien Dansette).Este ales cardinalul Sarto. Prin manevra Austriei, care se substitui Duhului sfânt în vederea "inspirarii" cardinalilor din conclav, aceasta alegere este o victorie pentru iezuiti. Într-adevar, noul pontif, descris ca un amestec de „preot de tara si arhanghel cu o sabie înfricosatoare” era tipul perfect al omului dorit de Ordin. Iata ce spunea Adrien Dansette despre aceasta: „Când iubim pe papa, noi nu limitam câmpul de actiune unde el poate si trebuie sa-si exercite vointa”.Sau acest pasaj din prima lui scrisoare consistoriala: „Stim ca vom soca multa lume când vom declara ca vom fi implicati în mod necesar în politica. Dar oricine vrea sa judece cinstit, poate vedea ca Suveranul Pontif, investit de Dumnezeu cu autoritate suprema, nu are dreptul de a separa politica de domeniul credintei si al moralei”.Asa ca Pius X, curând dupa ce a ajuns pe tronul sfântului Petru, a declarat public ca, pentru el, autoritatea papala trebuie sa se faca simtita în orice domeniu, iar clericalismul politic nu este un drept, ci o datorie. El a ales de asemenea ca secretar de stat al sau un prelat spa­niol, M. Merry del Val care avea 38 de ani si, ca si el, era un devotat pro-german si anti-francez. Aceasta stare de spirit nu surprinde pe nimeni când citim cele scrise de abatele Fremont: „Merry del Val, pe cale l-am întâlnit la Colegiul Roman, era elevul preferat al iezuitilor”.Relatiile dintre Sfântul Scaun si Franta au resimtit curând efectele acelei alegeri. În primul rând a fost acea nominalizare a epis­copilor de catre puterea civila, ceea ce a cauzat o stare conflictuala.„Înaintea razboiului din 1870, Sfântul Scaun afla numele noilor episcopi numai dupa ce acestia erau nominalizati. Papa îsi rezerva dreptul, daca cineva nu-i convenea, sa-l opreasca pe acesta sa devina episcop prin interzicerea instituirii canonice. De fapt, dificultatile erau enorme tinând seama de faptul ca guvernul, sub orice fel de regim politic, era atent sa aleaga candidati demni de functia episcopala” (Adrien Dansette).Îndata ce Pius X a devenit papa, multe dintre numirile pentru noii episcopi au fost refuzate de Roma. Pe lânga aceasta, nuntiul de la Paris, Lorenzelli, era, dupa cum ne spunea Adrien Dansette, „un teolog care o luase pe un drum gresit în diplomatie si care era ostil Frantei pâna la paroxism”. Unii vor spune: „Înca unul pe lânga atâtia altii!” Dar o aseme­nea alegere într-un asemenea post arata clar care erau intentiile conducerii bisericii romane fata de tara noastra.Aceasta ostilitate sistematica urma sa se arate si mai clar în 190* când M. Loubet, presedintele Republicii, a plecat la Roma pentru a în­toarce o vizita facuta lui la Paris cu câteva luni în urma de catre regele Italiei, Victor Emmanuel III.Loubet a dorit sa fie primit si la papa. Dar conducerea bisericii romane a pretins ca este un caz de „protocol imposibil”, care spunea: „Papa nu poate primi un conducator de stat care, atunci când viziteaza pe regele Italiei, pare a fi de acord cu "uzurparea" vechiului stat pontifical”. Dar erau si antecedente: de doua ori, în 1888 si 1903, un conducator de stat – si nu unul fara importanta – fusese primit la Roma de regele Italiei si de papa. Desigur, acest vizitator nu fusese presedintele Republicii, ci împaratul german Wilhelm II... Aceeasi onoare fusese aratata si lui Eduard VII, împaratul Angliei si tarului.Intentia de a insulta a acestui refuz era evidenta si a fost subliniata printr-o notita trimisa diferitelor cancelarii de catre secretarul de stat Merry del Val. Un autor catolic, Charles Ledre, scria de curând în aceasta privinta: „Ar putea oare diplomatia pontificala sa ignore importanta decisiva a obiectivului care se întrezarea cu adevarat în spatele vizitei presedintelui Loubet la Roma?”Desigur, Vaticanul stia despre planul separarii Italiei de partenerii ei din Tripla Alianta; Germania si Austro-Ungaria, aceste doua pu­teri germanice fiind considerate de biserica romana cele mai bune unelte laice. Aceasta era esenta problemei si era, de fapt, motivul deselor izbucniri de furie ale Vaticanului.Au aparut si alte conflicte în ceea ce priveste pe episcopii fran­cezi, considerati a fi de asemenea prea republicani de catre Roma. În final, obosit de greutatile continue rezultate din încalcarea întelegeri­lor Concordatului de catre Vatican, guvernul francez a pus capat, pe 2 iulie 1904, unei „legaturi facute fara continut de Sfântul Scaun”. Rupe­rea legaturilor diplomatice au dus imediat dupa aceea la separarea bisericii de stat.„Consideram astazi firesc faptul ca Franta ar trebui sa mentina legaturi diplomatice cu Sfântul Scaun si ca biserica si statul ar trebui sa existe sub regim de separatie”, scria Adrien Dansette. Si în continuare: „Legaturile diplomatice sunt necesare în masura în care Franta trebuia sa aiba reprezentanta oriunde avea interese de aparat, afara de orice consideratie doctrinala. Dar, pe de alta parte, separarea este necesara pentru ca, într-o democratie bazata pe suveranitatea unui popor împartit pe câteva credinte religioase, numai statul datoreaza libertate biseri­cii”. Si autorul adauga: „Cel putin aceasta este opinia generala”.Nu putem decât sa fim de acord cu aceasta parere întelepta, fara a uita, desigur, ca papalitatea nu ar sprijini-o. Biserica romana nu a încetat nici o clipa sa-si proclame superioritatea asupra istoriei civile prin propria ei istorie si, din dorinta de a fi în stare sa o impuna în mod deschis în zilele noastre, ea a facut tot ce i-a stat în putinta pentru a o implanta cu ajutorul armatei ei secrete, Compania lui Isus. Pe lânga aceasta, cam pe vremea aceea, parintele Werz, generalul Ordinului, scria: „Statul este sub jurisdictia bisericii; asa ca, autoritatea laica este într-adevar supusa celei ecleziastice si trebuie sa asculte de ea” (Pierre Dominique).Aceasta este doctrina acestor campioni intransigenti ai teocratiei si a celor care executa ordinele lor, care s-au facut pe ei însisi in­dispensabili Vaticanului într-o asa de mare masura, încât astazi este imposibil sa se distinga diferenta între "eminenta cenusie" (generalul Ordinului iezuit – n.t.) si papa; ei sînt unul si acelasi. Si, când ne referim la politica Vaticanului, întelegem prin aceasta pur si simplu politica iezuitilor. Abatele Fremont spunea cu privire la aceasta: „Iezuitii domina Vaticanul” (Agnes Siegfried). În fata opozitiei neîncetate a iezuitilor – atotputernici în bise­rica – fata de Republica, Statul a fost constrâns sa întareasca legea separarii în perioada anilor 1905 - 1908. Aceasta lege nu urmarea sa diminueze bunastarea bisericii sau sa-i împutineze locurile destinate închinarii. Credinciosii puteau sa se organizeze în asociatii locale sub în­drumarea unui preot. Ce a facut Roma ca raspuns la aceasta?„În scrisoarea enciclica (circulara – n.t.) «Vehementer» (11 februa­rie 1906), Pius X condamna principiul separarii si cel privind asociatiile locale. Dar nu si-a depasit el principiile?” (Adrien Dansette). Vom afla foarte curând. În ciuda sfatului din partea episcopatului francez, el respinge orice rezolvare si scrie enciclica «Gravissimo» pe 10 august 1906.Acesta a fost un alt motiv de dezamagire pentru catolicii liberali. „Când ma gândesc, exclama Brunetiere, ca ceea ce este refuzat catolicilor francezi – cu certitudinea ca asemenea refuz va dezlantui un razboi religios în biata noastra tara care are atâta nevoie de pace – este garantat catolicilor germani, si anume ca „asociatiile locale” functioneaza acolo de 30 de ani spre multumirea tuturor, nu pot sa nu ma simt – ca patriot si catolic – foarte indignat” (Adrien Dansette).Au fost ceva probleme când s-a facut inventarierea proprietatilor ecleziastice, dar nu a fost un razboi religios... Chiar daca ultramonta­nistii au creat necazuri si agitatie, populatia în general a ramas calma atunci când unele proprietati ale bisericii au fost înapoiate statului de buna voie de catre aceasta, pentru a nu intra sub incidenta consecintelor legii.Întelegea oare abatele Brunetiere pe deplin motivul acelei diferentieri facute de Sfântul Scaun între catolicii francezi si cei germani? Primul razboi mondial urma sa dezvaluie întreaga semnificatie a acestui fapt.În timp ce iezuitii actionau eficace de-a lungul „afacerii Dreyfus” la dezbinarea poporului francez si la slabirea prestigiului armatei noastre, în Germania ei faceau exact lucrul contrar. Bismark, care lansase în trecut „Kulturkampf” (campania culturala) împotriva bisericii catolice, era acum încarcat de favorurile acesteia... Aceasta ne este spus de scriitorul catolic Joseph Rovan, care o explica în modul urmator: „Bismark va ­fi primul protestant care va primi Ordinul lui Hristos cu rubine, unul dintre cele mai înalte onoruri ale bisericii. Guvernul Germaniei permisese ziarelor devotate lui sa publice faptul ca acest cancelar ar fi gata ‚sa sustina pretentiile papei de a restaura partial autoritatea sa pamânteasca (refacerea imperiului)’”.„În 1886, "Zentrum" – partidul catolic german – era ostil proiectelor militare prezentate de Bismark. Papa Leon XIII a intervenit în afacerile interne ale Germaniei în favoarea lui Bismark. Secretarul sau de stat scria nuntiului de la München: ‚În vederea apropiatei analize a legisla­tiei religioase care, avem motive s-o credem, va fi solutionata într-o maniera concilianta, Sfântul Parinte doreste ca "Zentrum" sa promoveze, pe orice cale posibila, proiectele militare’” (Jean Bruhat, „Vaticanul împotriva oamenilor”).Iata ce are de spus Joseph Rovan: „Diplomatia germana intervine – era deja un vechi obicei – la Vatican pentru a-l determina pe papa sa-si exercite influenta asupra "Zentrum"-ului (partidul catolic), asa încât sa favorizeze proiectele militare... Catolicii germani vor vorbi despre marea "misiune politica" a Germaniei care este, în acelasi timp, o misiune morala universala... "Zentrum" se face de asemenea responsabil pe sine de continuarea unei domnii care va conduce în final Germania la catastrofa. "Zentrum" intra în razboi (în 1914) convins de dreptatea, puritatea si integritatea morala a conducatorilor tarii, convinsi de concordanta dintre planurile si programele lor si planurile justitiei eterne”.Dupa cum putem vedea, papalitatea a facut tot ce era necesar pentru a sadi aceasta convingere. Pe lânga aceasta, monseniorul Fruhwirth spune în 1914: „Germania este baza în care Sfântul Parinte poate si trebuie sa-si puna mari sperante”.
















PARTEA V CICLUL INFERNAL
Capitolul 1. Primul razboi mondial.
La furia provocata la Vatican de alianta franco-rusa (si dovedita atât de bine în afacerea Dreyfus), la supararea provocata de unirea Frantei cu Italia, aratata de cazul Loubet, s-a adaugat resentimentul amar cauzat de Antanta Cordiala cu Anglia. Franta hotarâse ferm sa nu ramâna singura în fata „grozavului ei vecin” si a Imperiului Austro-Ungar. Politica aceasta „bolnava si prost condusa”, dupa spusele monseniorului Cristiani, era privita într-un mod deloc favorabil de catre papa. Pentru ca, pe lânga ca oprea „pedeapsa sângeroasa” de care avea nevoie aceasta Franta necredincioasa, aceasta politica era un sprijin inestimabil pentru schismatica Rusie, aceasta oaie ratacita a carei reîntoarcere în tarcul bisericii romane fusese sperata fara încetare, chiar daca realizarea acestui lucru ar fi însemnat declansarea unui razboi.Dar pentru moment, biserica ortodoxa statea ferm implantata în Balcani, mai ales în Serbia, unde tratatul de la Bucuresti – care punea capat conflictului din Balcani – stabilise centrul de atractie pentru slavii din sud si mai ales pentru acei de sub jugul Austriei. Planurile ambitioase ale Vaticanului si imperialismul apostolic al habsburgilor erau atunci în deplin acord, ca si în trecut. Pentru Roma si Viena, puterea crescânda a Serbiei a desemnat-o pe aceasta ca inamicul ce trebuia înfrânt .Acest lucru a fost stabilit într-adevar într-un document diplomatic gasit în arhivele austro-ungare. El raporteaza, în folosul ministrului austriac Berchtold, despre discutiile pe care printul Schönburg le-a avut la Vatican în octombrie-noiembrie 1913: „Printre subiectele discutate cu cardinalul secretar de stat (Merry del Val) saptamâna trecuta, pe primul loc a fost, dupa cum se prevazuse, problema Serbiei. Mai întâi, cardinalul si-a exprimat bucuria fata de atitudinea noastra ferma si oportuna din luna trecuta. În timpul audientei pe care am avut-o în acea zi la Sfintia Sa, Sfântul Parinte - care a început conversatia mentionând câteva dintre actiunile noastre energice în Belgrad, a facut câteva re­marci deosebite: ‚Ar fi fost desigur mai bine daca Austro-Ungaria ar fi pedepsit pe sârbi pentru toate greselile pe care le-au comis’”.Asa ca, atitudinea razboinica a lui Pius X era deja clar exprimata în 1913. Nu este nimic surprinzator în aceasta, când luam în considerare pe cei care inspirau politica Romei.„Ce trebuiau sa faca habsburgii? Sa pedepseasca Serbia, o natiune ortodoxa. Prestigiul Austro-Ungariei, al acestor habsburgi care, împreuna cu bourbonii Spaniei, erau ultimii sustinatori ai iezuitilor, si mai ales prestigiul mostenitorului, Franz Ferdinand, omul lor, ar fi crescut foarte mult. Pentru Roma, problema a devenit de importanta religioasa; o victorie a monarhiei apostolice asupra tarismului putea fi considerata ca victorie a Romei asupra schismei din Est” (Pierre Dominique).Totusi, afacerea se misca greu în anul 1913. Dar, în 1914, pe 28 iunie, arhiducele Franz Ferdinand a fost ucis la Sarajevo. Guvernul sârb nu avea nimic de-a face cu aceasta crima comisa de un student macedonean, dar faptul în sine reprezenta un pretext perfect pentru ca împaratul Franz Joseph sa înceapa ostilitatile.„Contele Sforza mentioneaza ca principala problema era sa-l convinga pe Franz Joseph ca razboiul era necesar. Sfatul papei si al ministrului sau a fost cel care l-a influentat cel mai mult” (Pierre Dominique).Acest sfat a fost, bineînteles, dat împaratului si a fost de natura la care ne asteptam din partea papei si ministrului sau – acest „elev preferat al iezuitilor”. În timp ce Serbia încerca sa mentina pacea, cedând tuturor doleantelor guvernului austriac care trimisese o nota amenintatoare la Belgrad, Contele Palffy, reprezentantul Austriei la Vatican, dadea Ministrului Berchtold, pe 29 iulie, un rezumat al convorbirilor pe care le avusese pe 27 ale lunii cu cardinalul secretar de stat, Merry del Val; aceasta discutie era despre „problema care tulbura Europa în acest moment”.Diplomatul a negat dispretuitor zvonurile „fanteziste” despre presupusa interventie a papei care, dupa cât se pare, „îl implorase pe împarat sa crute natiunile crestine de ororile razboiului”. Fiind nevoit sa se pronunte asupra acestor supozitii "absurde", el a expus „adevarata opinie a Conducerii bisericii”, asa cum i-a fost spusa de secretarul de stat: „Ar fi imposibil sa descoperi orice urma de indulgenta sau conciliere în cuvintele Eminentei Sale. Este adevarat ca el a calificat nota trimisa Serbiei drept foarte aspra, dar cu toate acestea, el a fost întru-totul de acord cu continutul ei si, în acelasi timp, si-a exprimat în mod indirect dorinta ca monarhia sa duca la îndeplinire aceasta treaba. Într-adevar, a adaugat cardinalul, era pacat ca Serbia nu fusese îngenunchiata mai devreme, caci s-ar fi putut face aceasta atunci fara riscuri atât de mari. Aceasta declaratie este un ecou al dorintelor papei care, în ultimii ani, îsi exprimase des regretul ca Austro-Ungaria neglijase pedepsirea aspra a vecinului ei periculos de la Dunare”.Într-adevar, iata un lucru total opus zvonurilor „fanteziste” despre o interventie a pontifului în favoarea pacii.De fapt, diplomatul austriac nu este singurul care raporteaza despre „adevarata opinie” a pontifului roman si a ministrului sau.În ziua precedenta, pe 26 iulie, Baronul Ritter, însarcinatul cu afaceri al Bavariei la Vatican, scria guvernului sau: „Papa este de acord cu atitudinea severa a Austriei fata de Serbia. El nu da prea mult pe armatele Rusiei si Frantei si este de parere ca acestea nu ar putea face mare lucru în fata Germaniei. Cardinalul secretar de stat nu vede când mai avea Austria ocazia sa declare razboi daca nu se hotaraste acum”. Prin urmare, Sfântul Scaun este pe deplin constient de marele risc reprezentat de conflictul dintre Austria si Serbia dar, cu toate acestea, facea tot ce îi sta în putere sa-l încurajeze.Pe Sfântul Parinte si sfatuitorii lui iezuiti nu-i interesau sufe­rintele "natiunilor crestine". Nu era pentru prima oara când aceste natiuni erau folosite în beneficiul politicii romane. Împrejurarea mult dorita venise în sfârsit: sa fie folosita armata germana împotriva Rusiei ortodoxe, a Frantei „necredincioase”, care avea nevoie de o pedeapsa sângeroasa si, pe deasupra, împotriva Angliei „eretice”. Totul parea sa promita un razboi „rapid si cu sfârsit fericit”.Pius X nu a mai apucat sa vada amploarea si urmarile conflictului, contrare previziunilor sale. El a murit la începutul conflictului, pe 20 august 1914. Dar, 40 de ani mai târziu, Pius XII l-a canonizat pe acest pontif, iar „Istoria Sfântului Scaun”, folosita pentru catehismul paro­hial, i-a dedicat urmatoarele cuvinte: „Pius X a facut tot ce a putut sa previna începerea razboiului din 1914 si a murit de durere când si-a da seama de suferintele care le-ar fi putut dezlantui acel conflict”. Daca aceasta ar fi o satira, nu se gaseau cuvinte mai potrivite!Câtiva ani înainte de 1914, Yves Guyot, un adevarat prooroc, a spus: „Daca izbucneste razboiul, ascultati-ma, voi oameni care credeti ca biserica romana este simbolul ordinii si pacii, nu cautati sa condamnati pe cineva din afara Vaticanului: el va fi vicleanul instigator, ca si în cazul razboiului din 1870”.Instigator al macelului, Vaticanul i-a sustinut, nu fara viclenie, pe luptatorii austro-germani chiar în timpul razboiului. Expeditia mili­tara în Franta, pe care Kaiserul se lauda ca o va termina rapid, a fost oprita pe Marna si agresorul a fost întors si obligat sa se apere dupa fiecare din atacurile lui furioase. Dar diplomatia pontificala i-a dat tot ajutorul posibil, si asta nu este de mirare când ne gândim ca "Pro­videnta divina", reprezentata de Sfântul Scaun, parea sa-si gaseasca placerea în a face favoruri imperiilor centrale.Cardinalul Rampolla, considerat pro-francez – si de aceea înlaturat de la cursa pentru scaunul pontifical prin veto-ul Austriei – murise cu câteva luni înaintea lui Pius X, o moarte care se pare ca a. venit la momentul potrivit. Dar acesta nu a fost întregul amestec al lui "Dumnezeu", dupa cum promisese, chiar înainte de votare, noul papa, Benediet XV l-a numit pe cardinalul Ferrata ca secretar de stat.Dar cardinalul, care nu-i vedea prea bine pe iezuiti, nu a apucat sa-si ia pe deplin în posesie functia. El si-a luat în primire functia la sfârsitul lui septembrie, dar A MURIT PE NEASTEPTATE la 20 octombrie, victima a unei teribile indispozitii dupa ce mâncase niste APERITIVE USOARE. „El statea la biroul sau când deodata i s-a facut rau. El a cazut ca trasnit de fulger. Servitorii s-au grabit sa-i vina în ajutor. Doctorul care a fost chemat si-a dat imediat seama de gravitatea situatiei si ceru sa faca imediat o consultatie. Cât despre Ferrata, el a înteles deja si stia ca nu mai era nici o speranta... El starui sa nu fie lasat sa moara la Vatican... Consultatia medicala a avut loc la resedinta sa si a fost facuta de sase medici... Ei au refuzat sa întocmeasca un buletin medical: cel publicat nu purta nici o semnatura” (Abatele Daniel, „Botezul sângelui”). El nu suferea la acea vreme de nici o boala si nu avea nici o in­firmitate.„Scandalul generat de moartea lui a fost atât de mare, încât o an­cheta asupra cauzelor decesului nu a putut fi evitata. Rezultatul ei a fost: un borcan fusese spart în birou. Prezenta prafului de sticla în vasul cu zahar folosit de cardinal era o explicatie cât se poate de simpla în acest caz. Zaharul granulat poate fi folositor! Ancheta s-a oprit aici...” (Abatele Daniel).Abatele Daniel adauga ca „plecarea subita – câteva zile dupa moartea cardinalului – a servitorului acestuia, a provocat o serie de comentarii mai ales ca se pare ca acesta fusese si servitorul monseniorului von Gerlach, înainte ca stapânul sau sa intre în Sfintele ordine. Acest prelat german, un spion notoriu, urma sa fuga din Roma în 1916. El urma sa fie arestat si învinuit de sabotaj împotriva vasului de razboi italian "Leonardo da Vinci", care a explodat în golful Tarento, omorând 21 de ofiteri si 221 de marinari. Procesul lui s-a tinut în 1919. Von Gerlach nu a aparut si a fost condamnat la 20 de ani munca silnica” (Brugerette).Prin cazul acestui „sambelan participant”, director al ziarului "Osservatore Romano", ne putem face o idee clara despre starea de spirit în sferele înalte ale Vaticanului. Din nou abatele Brugerette este acela care descrie „anturajul Sfântului Scaun”: „Profesori sau ecleziasti, ei nu sînt descurajati de nici un obstacol în a cauta sa imprime clerului italian si lumii catolice respectul si admiratia pentru armata germana si ura pentru Franta” .Ferrata, care favoriza neutralitatea, murise chiar la timp, iar cardinalul Gasparri a devenit secretar de stat; în deplin acord cu Benedict XV, el a facut tot ce i-a stat în putere pentru a servi interesele Pute­rilor centrale. Luând în consideratie toate acestea, nu ne surprinde ca papa Benedict XV, în lunile urmatoare, trudi din greu pentru a mentine Italia pe calea interventiilor militare, ceea ce servea cel mai bine interesele iezuitilor, prietenii habsburgilor...” (Pierre Dominique).În acelasi timp, moralul aliatilor a fost subminat cu viclenie. „Pe 10 ianuarie 1915, un decret semnat de cardinalul Gasparri, secreta­rul de stat al lui Benedict XV, hotara o zi de rugaciune pentru a grabi instalarea pacii... Unul din exercitiile spirituale obligatorii era de a recita o rugaciune scrisa de însusi Benedict XV... Guvernul francez a ordonat ca documentul pontifical sa fie confiscat. Aceasta rugaciune pentru pace a fost considerata o manifestare de linistire si distrugere totodata, capabila sa slabeasca eforturile armatei noastre, într-un moment când hoardele germane simteau presiunea irezistibila care i-ar fi împins în cele din urma afara din teritoriile noastre si când Kaiserul ar fi putut vedea apropiindu-se pedeapsa pentru crimele lui de neiertat... Papa, se spunea, voia pacea cu orice chip, dar numai atunci când ea favoriza Puterile centrale. Papa nu iubea Franta, el era "german"” (Abatele Brugerette).Charles Ledre, un alt scriitor catolic, confirma aceasta: „În doua ocazii, mentionate în articole celebre din "La Revue de Paris", Sfântul Scaun, prin invitatia facuta Italiei si Statelor Unite de a se tine departe de razboi, nu dorea un sfârsit rapid al conflictului... Cum spunea abatele Brugerette, acesta servea inamicilor nostri si lucra împotriva noastra”.Dar actiunile iezuitilor, si de aceea actiunile Vaticanului, nu s-au resimtit numai în Italia si Statele Unite. Orice mijloc, orice loc sunt destul de bune pentru ei.„Nu este surprinzator sa vedem diplomatia pontificala preocupata de la început cu retinerea rezervelor noastre de alimente, sfatuind pe cei neutri sa nu se alieze cu noi, în scopul de a rupe legaturile ce stateau la baza Antantei... Nimic nu era considerat prea nesemnificativ daca putea ajuta acest mare tel, aducând pacea prin slabirea aliatilor...” „Era ceva si mai rau: solicitarea unei paci separate. Între 2 si 10 ianuarie 1916, câtiva catolici germani au plecat în Belgia pentru a propovadui – în numele papei, spuneau ei – pacea separata. Episcopii belgi­eni i-au acuzat de minciuna, dar nuntiul papal a ramas tacut...”„Apoi Sfântul Scaun s-a gândit sa aduca la masa tratativelor Franta si Austria, sperând astfel sa determine Franta sa semneze o pace separata sau sa ceara ca, împreuna cu aliatii ei, sa negocieze o pace generala... Câteva saptamâni mai târziu, pe 31 martie 1917, printul Sixte de Bourbon a dat faimoasa scrisoare a împaratului Carol presedintelui Republicii. Cum manevra esuase de aceasta parte a Alpilor, erau datori sa în­cerce oriunde în alta parte, în Anglia, în America si mai ales în Italia”. ‚Distrugeti fortele Antantei pentru a opri ofensiva acesteia, rui­nati-i prestigiul moral în scopul slabirii curajului ei si a o face sa cada la învoiala...’ Aceste doua lucruri alcatuiau politica lui Benedict si toate eforturile lui au fost si sînt înca îndreptate spre acest scop sa ne loveasca pe la spate” (Louis Canet, „Politica lui Benedict XV”). Acestea au fost scrise de un catolic convins, Louis Canet; si iata ce scrie abatele Brugerette: „Am aflat doar eu patru ani mai târziu, prin declaratiile lui Erzberger, publicate în ziarul "Germania" la 22 aprilie 1921, ca propunerea de pace proclamata de papa în august 1917 fusese precedata de un acord secret între Sfântul Scaun si Germania”.Alt punct interesant este ca diplomatul ecleziast care a negociat acest „acord secret” a fost nuntiul (ambasadorul – n.t.) din München, monseniorul Pacelli, viitorul Pius XII. Unul dintre apologetii lui, iezuitul Fernesolle, scria: „La 28 mai 1917, M. Pacelli si-a prezentat scrisorile de acreditare regelui Bavariei... El a încercat din rasputeri sa câstige cooperarea lui Wilhelm II si a cancelarului Bethmann-Holveg. Pe 29 iunie, monseniorul Pacelli a fost primit în mod solemn de catre împaratul Wilhelm II la cartierul general de la Kreuznach”.Asa ca, viitorul papa si-a început cei 12 ani de activitate ca ambasador al Vaticanului la München si apoi la Berlin, urmând calea aceasta potrivit conceptiilor lui, pentru ca, de-a lungul acestor ani, el si-a înmultit intrigile în vederea rasturnarii Republicii germane proclamata dupa primul razboi mondial si tot el a pregatit razbunarea din 1939 prin aducerea lui Hitler la putere.Totusi, când aliatii au semnat Tratatul de la Versailles, în iulie 1919, ei erau constienti de rolul pe care îl jucase Vaticanul în acest conflict, acesta fiind tinut departe de masa tratativelor. Ceea ce este si mai surprinzator este faptul ca cel mai catolic stat, Italia, insistase pentru excluderea Vaticanului de la tratative.„Prin articolul XV al Pactului de la Londra (26 aprilie 1915), prin care se preciza participarea Italiei la razboi, baronul Sonnino a obtinut promisiunea celorlalti aliati ca acestia sa se opuna oricarei interventii a papalitatii în tratatul de pace” (Charles Pichon, „Istoria Vaticanului”). Aceasta masura a fost foarte întelepta, dar nu a fost suficienta. În locul aplicarii unor sanctiuni Sfântului Scaun, pe care le merita din cauza rolului jucat în declansarea razboiului, învingatorii nu au facut nimic pentru a împiedica viitoarele intrigi ale iezuitilor si ale Vati­canului. Acestia au dus în cele din urma, 20 de ani mai târziu, la o catastrofa chiar mai mare, poate cea mai mare pe care a cunoscut-o lumea vreodata.
Capitolul 2. Pregatiri pentru cel de al doilea razboi mondial.
În 1919, fiii lui Loyola au cules fructele amare ale politicii lor criminale. Franta nu cedase sub „pedeapsa sângeroasa”. Imperiul apostolic al Habsburgilor, pe care iezuitii îi încurajasera sa-i pedepseasca pe sârbi, s-a dezintegrat, eliberându-i pe slavii ortodocsi de sub jugul Romei. Rusia, în loc sa se întoarca la turma romana, a devenit marxista, anticlericala si ateista în mod oficial. Cât despre invincibila Germanie, ea s-a scufundat în haos.Dar firea mândra a Companiei nu s-a gândit niciodata sa-si marturiseasca pacatul. Când Benedict XV a murit în 1922, ea era gata sa-si reînceapa activitatea pe o noua baza. Nu este ea atotputernica în Roma?Sa-l ascultam pe Pierre Dominique: „Noul papa Pius XI care este, dupa unii, un iezuit, încearca sa aplaneze lucrurile. El îl roaga pe parintele iezuit d'Herbigny sa plece în Rusia, într-o încercare de-a strânge ce a mai ramas din catolicism si, în special, sa vada ce se mai poate face. Speranta mare si confuza: sa strângi în jurul pontifului catolic lumea ortodoxa atât de persecutata”.În Roma sunt 39 de colegii ecleziastice a caror fondare marcheaza datele marilor contraofensive; cele mai multe dintre aceste contraofen­sive erau iezuite ca orientare si actiune: Colegiul Germanic (1552), Englezesc (1578), Irlandez (1628, refacut în 1826), Scotian (1600), Nord-American (1859), Canadian (1888), Etiopian (1919, refacut în 1930) Pius XI a creat Colegiul Rus (Ponteficio collegio russo di Santa Teresa del Bambino Gesu) si l-a asezat sub îngrijirea iezuitilor. Ei aveau de asemenea sub supraveghere Institutul Oriental, Institutul Sfântul Ioan Damaschinul, Colegiul Polonez – si, mai târziu, Colegiul Lituanian. Sunt oare acestea urme ale parintelui Possevino, ale lui Ivan cel Groaznic sau ale falsului Dimitri? Al doilea din cele trei obiective stabilite în timpul lui Ignatiu, este asezat pe primul loc. Înca odata, iezuitii sunt agenti instigatori si actori în aceasta mare desfasurare”. În înfrângerea pe care tocmai o suferisera, fiii lui Loyola au în­trezarit o licarire de speranta. Revolutia rusa, prin eliminarea tarului protectorul bisericii ortodoxe, nu decapitase ea oare pe marele rival, ajutând la patrunderea bisericii romane? Trebuie sa batem fierul cât e cald! Faimosul "Russicum" (Colegiul Rus – n.t.) este creat si misionari clandestini vor duce Vestea Buna în aceasta tara schismatica. Un secol dupa expulzarea lor de catre tarul Alexandru I, iezuitii vor initia o campanie de cucerire a lumii slave. Din 1915, generalul lor este Halke von Ledochovschi.Din nou, Pierre Dominique: „Unii vor spune ca eu vad iezuiti pretu­tindeni! Dar eu sînt obligat sa demasc prezenta lor si actiunile lor; sa spun ca ei au fost în spatele monarhiei lui Alfonso XIII, al carui con­fesor era parintele Lopez; ca, atunci când monarhia spaniola lua sfârsit,iar manastirile si colegiile iezuite erau arse, ei se aflau din nou în spatele lui Gil Robles, iar apoi, când a izbucnit razboiul civil, în spatele lui Franco. În Portugalia, ei îl sustineau pe Salazar. În Austria si Ungaria îl sustineau pe împaratul Carol, care a fost detronat de trei ori; (ce rol au jucat ei în acele încercari de recâstigare a tronului Ungariei? Cine stie?). Ei au pastrat locul cald fara sa stie prea mult pentru cine sau pentru ce. Monseniorul Seipel, Dolfus si Schussing sunt din rândurile iezuitilor. Ei visau la o mare Germanie, cu o majoritate catolica, careia Austria i-ar apartine neconditionat: o versiune moderna a vechii aliante din secolul 16 între Wittelsbach si Habsburgi. În Italia iezuitii l-au sustinut mai întâi pe Don Sturzo, fondatorul partidului popular, iar apoi pe Mussolini... Parintele iezuit Tacchi Venturi, secretar general al Companiei, servea drept mijlocitor între Pius XI, ai ca­rui confesori erau parintii iezuiti Alissiardi, Celebrano si Mussolini.„Papa, în februarie 1929, în vremea tratatului de la Lateran, îl numeste pe Mussolini "omul pe care Providenta ni l-a scos în cale". Roma nu condamna ceea ce era numit în mod general «agresiunea etiopiana», iar în 1940 Vaticanul era în continuare prietenul sincer al lui Mussolini”. „Iezuitii îsi au resedinta lor secreta aici. Din acest loc ei supravegheaza biserica universala cu ochiul rece si calculat al unui politi­cian” (François Charles-Roux, „Opt ani la Vatican”, pag.47).Acesta este un rezumat perfect al activitatii iezuite între cele doua razboaie mondiale. "Resedinta secreta" a fiilor lui Loyola nu este altceva decât creierul politic al Vaticanului. Confesorii lui Pius XI sînt iezuiti, cei ai succesorului sau, Pius XII vor fi iezuiti si nemti pe deasupra. Nu conteaza daca, din cauza asta, intriga a devenit evidenta: totul era pregatit pentru razbunare.Dar, sub pontificatul lui Pius XI s-a desfasurat doar perioada de pregatire. Armata germana, „bratul laic al Vaticanului”, fusese învinsa. si lasase armele jos. În timp ce astepta ca sa le ridice, iezuitii pregateau în Europa un teren de lupta demn de ispravile viitoare si, mai ales, vor opri ridicarea amenintatoare a democratiei.Italia va fi primul câmp de actiune. Era acolo o personalitate so­cialista zgomotoasa care strângea în jurul sau pe fostii combatanti. Acest barbat proclama o doctrina intransigenta, dar este destul de am­bitios si lucid ca sa-si dea seama cât de precara este pozitia lui, în ciuda laudelor sale extravagante. Diplomatia iezuita l-a câstigat curând de partea ei.François Charles-Roux, care era ambasador francez la Vatican în timpul acela, spune: „În vremea când viitorul duce era doar un simplu deputat, cardinalul Gasparri, secretar de stat, a avut o întrevedere secreta cu el... Conducatorul fascist a fost imediat de acord ca papa ar trebui sa exercite suveranitatea pamânteasca asupra unei parti din Roma„Când mi-a relatat despre acea întrevedere, cardinalul Gasparri a conchis: ‚Cu aceasta promisiune, am fost sigur ca daca acest om ajunge la putere, am putea reusi sa ne atingem telul. Nu voi pomeni nimic despre meritul acestor agenti secreti ai lui Pius XI si Mussolini...’” Acesti agenti secreti, cel mai de seama fiind parintele iezuit Tacchi Venturi, si-au îndeplinit misiunea extraordinar de bine. Acest lucru nu este de mirare când stim deja ca parintele Tacchi Venturi era secretar al Companiei lui Isus si, în acelasi timp, confesorul lui Mussolini. De fapt, el a fost "îndreptat" spre misiunea de a-l ademeni prin vorbe înselatoare pe conducatorul fascist de catre generalul ordinului sau, Halke von Zedochovschi, asa cum ne spune Gaston Gaillard. „Pe 16 noiembrie 1922, Parlamentul l-a ales pe Mussolini cu 306 voturi pentru si 116 împotriva, si, la acea adunare s-a vazut gruparea catolica a lui Don Sturzo – cei ce se dadeau drept crestini-democrati – votând în unanimitate pentru primul guvern fascist” (Pietro Neni, „Sase ani de razboi civil în Italia”, pag.146).Zece ani mai târziu, aceeasi manevra a dat un rezultat asemanator în Germania. "Zentrum-ul" catolic al monseniorului Kaas asigura, prin votul sau, stabilirea dictaturii naziste.De fapt, Italia a fost în 1922 terenul de încercare pentru noua forma de conservatorism autoritar: fascismul, împodobit acolo unde împrejurarile locale o cereau, cu ceva socialism. De acum încolo, toate eforturile iezuitilor Vaticanului vor fi îndreptate spre popularizarea aceste doctrine în Europa, doctrina a carei ambiguitate este tipica iezuitilor.Chiar astazi, nici caderea regimului lui Mussolini, nici înfrângerea, nici ruinele nu au fost în stare sa discrediteze, în ochii democratiei crestine din Italia, pe dictatorul maniac impus tarii lor de catre Vatican. Renegat în exterior, prestigiul sau ramâne intact în inimile clerului. În presa pot fi citite urmatoarele: „Am hotarî în felul urmator: vizitatorii care vin la Roma pentru Jocurile Olimpice din 1960, vor ve­dea obeliscul de marmura ridicat de Benito Mussolini pentru propria glorie, pentru ca obeliscul va domina, de pe malul Tibrului, stadionul Olimpic. Acest monument comemorativ, cu o înaltime de 33 de metri, poarta inscriptia "Mussolini Dux" si este decorat cu mozaicuri si inscriptii care proslavesc fascismul. Expresia "Traiasca Ducele" este repetata de peste 100 de ori si sloganul "Multi dusmani înseamna mai multa onoare" este de asemenea repetat de mai multe ori. Monumentul are, pe fiecare parte, blocuri de marmura comemorând principalele evenimente fasciste, de la fondarea publicatiei "Popolo d'Italia" de catre Mussolini, pâna la stabilirea imperiului fascist de scurta durata, incluzând si razboiul din Etiopia. Obeliscul urma sa fie decorat cu o gigantica statuie a. lui Mussolini, în postura unui atlet gol, de aproape 100 de metri înaltime. Dar regimul a cazut înainte ca acest proiect ciudat sa se fi realizat. Dupa un an de controverse, guvernul Segni a hotarât ca obeliscul sa ramâna pe locul lui”.Razboiul, sângele care a curs din abundenta, lacrimile si ruinele nu conteaza. Sunt simple fleacuri, mici pete pe monumentul ridicat spre glorificarea „omului trimis de Providenta”, asa cum l-a descris Pius X.Nici un fel de neajunsuri, crime, erori nu pot sterge meritul lui principal: acela de a fi restabilit puterea pamânteasca a papei, a pro­clamat romano-catolicismul ca religie de stat si a dat clerului, prin legi care sînt înca în vigoare, putere completa asupra existentei natiunii. Obeliscul lui Mussolini trebuia sa stea în inima Romei ca o martu­rie a tuturor acestor lucruri, în beneficiul tuturor turistilor straini ce îl privesc cu admiratie sau ironie, si în speranta unor timpuri mai bune care ar permite ridicarea "atletului gol" înalt de 100 de metri, campionul simbolic al Vaticanului.Tratatul de la Lateran, prin care Mussolini îsi exprima gratitudi­nea fata de papalitate, dadea Sfântului Scaun, pe lânga rasplata cu 20.000.000 lire sterline, suveranitatea pamânteasca asupra teritoriului orasului Vatican. Monseniorul Cristiani, prelat al papei explica semnificatia acestui eveniment: „Este evident, Constitutia orasului Vatican era o chestiune de prima importanta în scopul stabilirii papalitatii ca o putere politica”.Nu ne vom pierde timpul încercând sa împacam aceasta marturisire evidenta cu afirmatia auzita atât de des: „Biserica romana nu este implicata în politica”. Noi vom demasca numai pozitia unica în lume a unui stat laic si sacru si urmarile acestei pozitii echivoce.Care sunt trucurile abile ale iezuitilor folosite de aceasta putere care, în functie de împrejurari, se foloseste de caracterul ei laic si spiritual, pentru a fi scutita de toate regulile impuse de legile internationale? Însesi natiunile au dat o mâna de ajutor acestor trucuri si, facând aceasta, au ajutat patrunderea acestora în teritoriul lor. „Papa parea sa se identifice atât de mult cu dictatorii”, scria François Charles-Roux, ambasadorul francez la Vatican. Dar poate fi altfel când Sfântul Scaun însusi ridicase acesti oameni la putere?Mussolini, prototipul, a fost cel ce a inaugurat aceasta serie de oameni "providentiali", acesti purtatori de arme care au pregatit revansa pentru 1918. Din Italia, unde prospera atât de bine sub îngrijirea parintelui iezuit Tacchi Venturi si a acolitilor sai, fascismul urma în curând sa fie transportat în Germania. „Hitler primeste imbold de la Mussolini; idealul nazistilor este acelasi ca si în Italia... Cât timp Mussolini este la conducere, Berlinul este simpatizat...În 1923, fascismul sau fuzioneaza cu national-socialismul; el devine prieten cu Hitler, caruia îi furnizeaza armele si banii” (Antonio Aniante „Mussolini”).În acel timp, monseniorul Pacelli, viitor Pius XII si cel mai bun diplomat al Vaticanului, era ambasador (nuntiu) în München, capitala Bavariei catolice. Acolo, steaua viitorului dictator german începe sa rasara; el este de asemenea catolic, ca cei mai multi dintre asociatii lui. Despre acea tara, leagan al nazismului, Maurice Laporte ne spune: „Cei doi inamici ai sai sînt protestantismul si democratia”. Teama Prusiei este de aceea de înteles. „Este usor sa ghicesti ce fel de îngrijire deosebita acorda Vaticanul Bavariei, unde national-socialismul lui Hitler recruta contingentul cel mai puternic”.A prelua de la Prusia „eretica” controlul „armatei laice” germane si apoi a-l transfera Bavariei catolice. Ce vis! Monseniorul Pacelli îsi va da toate silintele sa realizeze acest obiectiv, actionând împreuna cu conducatorul Companiei lui Isus.„Dupa razboiul din 1914-1918, generalul iezuit Halke von Ledochovschi a conceput un plan vast... crearea, cu sau fara împaratul Habsburg, a unei federatii a natiunilor catolice în Europa centrala si de Est: Austria, Slovacia, Boemia, Polonia, Ungaria, Croatia si, desigur, Bavaria. Acest nou imperiu central trebuia sa lupte pe doua fronturi: la est împotriva Uniunii Sovietice, la vest împotriva Prusiei, a Marii Britanii protestante si a Frantei republicane si rebele. În acel timp, monseniorul Pacelli era ambasador (nuntiu) la München si prieten intim cu cardinalul Faulhaber, colaboratorul principal al lui von Ledochovschi. Planul lui Ledochovschi era un vis din tineretea lui Pius XII”.Dar era doar un vis din tinerete? „Mittel Europa” pe care Hitler a încercat s-o organizeze era ceva similar acestui plan, fara a mai vorbi de prezenta în acel bloc a Prusiei luterane, o minoritate nu prea periculoasa si a recunoscutelor zone de influenta care – poate doar temporar – apartineau Italiei. De fapt, era planul Ledochovschi, adaptat la necesitatile timpului si pe care :Hitler a încercat sa-l realizeze sub patronajul Sfântului Scaun, cu ajutorul lui Franz von Papen, sambelanul secret al papei si, de asemenea, cu ajutorul nuntiului de la München si apoi de la Berlin, monseniorul Pacelli”.François Charles-Roux scrie: „De-a lungul epocii contemporane, ni­ciodata nu a simtit lumea politica o interventie catolica mai puternica decât în timpul serviciului monseniorului Pacelli”.Si ce scrie Joseph Rovan: „Acum, Bavaria catolica... urmeaza sa primeasca si sa protejeze pe toti aceia care seamana vrajba, toti acei confederati si asasini de la Saint Vehme”Din mijlocul acestor agitatori, alegerea „celui care va regenera Germania” va cadea asupra lui Hitler, care era destinat sa triumfe asupra „greselilor democratice” aflate sub standardul Sfântului Parinte.„Regimul nazist este ca o reîntoarcere la putere a unui guvern din sudul Germaniei. Numele si originea capilor sai o demonstreaza: Hitler este austriac specific, Goering este bavarez, Goebbels este din zona Rinului si asa mai departe” (Gonzague de Reynold, „De unde vine Germania”, pag.185).În 1924, Sfântul Scaun a semnat un Concordat cu Bavaria. În 1927 se putea citi în "Cologne's Gazette": „Pius XI este evident cel mai ger­man papa care a stat vreodata pe scaunul Sfântului Petru”.Succesorul sau, Pius XII, îl va priva de aceasta victorie. Dar pen­tru moment, el îsi urmeaza cariera diplomatica – secundata de cea poli­tica – în aceasta Germanie pentru care, cum îi spunea mai târziu lui Ribbentrop, „a avut întotdeauna o afectiune deosebita”.Avansat ca nuntiu (ambasador) în Berlin, el lucreaza împreuna cu Franz von Papen la distrugerea Republicii de la Weimar. La 20 iulie 1932 în Berlin se proclama stare de asediu, iar guvernul social-democrat Braun-Severing este înlaturat prin forta armata de von Papen. Este primul pas spre dictatura lui Hitler. Sunt pregatite noi alegeri care vor întari succesul nazistilor.„Cu aprobarea lui Hitler, Goering si Strasser au intrat în legatura cu monseniorul Kaas, seful Partidului catolic "Zentrum" (Walter Gorlitz si Herbert A.Quint, „Adolf Hitler”, pag.32).Cardinalul Bertram, arhiepiscop de Breslau si primat al Germaniei, declara: „Noi, crestini si catolici, nu recunoastem nici o religie sau rasa...” Împreuna cu multi alti episcopi, el încearca sa previna credinciosii asupra "idealului pagân al nazismului". Cu siguranta acest prelat nu întelesese politica papala, dar curând urma sa si-o însuseasca. Revista "Mercure de France" dadea publicitatii în 1934 un excelent studiu: „La începutul anului 1932, catolicii germani nu considerau ca pierdusera cauza dar, în primavara, conducatorul lor parea putin descumpanit: li se spusese ca "papa era personal în favoarea lui Hitler". "Ca papa Pius XI îl simpatiza pe Hitler, nu ne surprinde... Pentru el, Europa nu se putea linisti decât prin hegemonia Germaniei... Vatica­nul se gândise sa schimbe centrul de greutate al Reich-ului prin Anschluss (alipirea Austriei la Germania) pentru un timp îndelungat, iar Compania lui Isus lucra deschis în acest scop (planul Ledochovschi), mai ales în Austria. Stim cum Pius XI depindea de Austria în realizarea a ceea ce e numea ‚triumful propriu în politica’. Ceea ce trebuia oprit era hegemonia Prusiei protestante si, cum Reich-ul era cel care urma sa domine Europa... trebuia reconstruit un Reich în care catolicii sa fie stapâni... „În martie 1933, episcopii germani, întâlnindu-se la Fulda, au profitat de cuvântarea lui Hitler la Potsdam, ca sa declare: ‚Trebuie sa admitem ca cel mai înalt reprezentant al guvernului Reich-ului, care este în acelasi timp conducatorul miscarii national-socialiste, a facut pu­blica o declaratie prin care sunt recunoscute inviolabilitatea doctrine catolice, activitatea si drepturile bisericii...’ Von Papen a plecat la Roma. Acest om, al carui trecut este atât de pacatos, devine un pelerin pios cu misiunea de a încheia un acord (Concordat) – pentru întreaga Germanie – cu papa. Si el îl va stimula pe Mussolini sa înceapa tratative cu Vaticanul” ("Mercure de France" – „Pius XI si Hitler”, 15 ian.1934).De fapt, acelasi lucru se întâmpla în ambele tari: în Italia, par­tidul catolic al lui Sturzo asigura ascensiunea la putere a lui Mussolini; în Germania, "Zentrum-ul" monseniorului Kaas face acelasi lucru pentru Hitler – si în fiecare din aceste cazuri, un Concordat pecetluieste pactul.Domnul Joseph Rovan serie urmatoarele: „Multumita lui von Papen, deputat în Zentrum din 1920 si proprietar al publicatiei oficiale a partidului, "Germania", Hitler a venit la putere pe 30 ianuarie 1933... Catolicismul politic german, în loc sa devina crestin-democrat, a de­terminat în cele din urma conferirea întregii puteri lui Hitler, la 26 martie 1933... Pentru a vota în favoarea puterii totalitare era ne­cesara o majoritate formata din doua treimi din voturile exprimate, iar voturile Zentrum-ului erau indispensabile pentru a o obtine". Acelasi autor adauga: „În corespondenta si declaratiile demnitarilor ecle­ziasti, vom gasi întotdeauna sub regimul nazist, ferventa aprobare a episcopilor” (Joseph Rovan).Aceasta pasiune este usor de explicat când citim urmatoarele rânduri ale lui von Papen: „Conditiile generale ale Concordatului erau mult mai favorabile decât orice alte întelegeri similare semnate de Vatican si "cancelarul Hitler m-a rugat sa-l asigur pe secretarul de stat al Vaticanului (cardinalul Pacelli) ca el ar reduce imediat la tacere gruparea anticlericala” (Franz von Papen, „Memorii”).Nu a fost o promisiune desarta. Deja în timpul acelui an (1933), pe lânga masacrarea evreilor si asasinatele comise de nazisti, existau 45 de lagare de concentrare în Germania, cu 40.000 prizonieri de diverse orientari politice, dar mai ales liberali. Franz von Papen, sambela­nul secret al papei, definea perfect întelesul adânc al pactului semnat între Vatican si Hitler, prin aceasta declaratie: „Nazismul este o reactie crestina împotriva spiritului de la 1789”.În 1937 Pius XI, sub presiunea opiniei mondiale, „condamna” teoriile rasiste ca fiind incompatibile cu doctrina si principiile catolice, într-o scrisoare enciclica numita de apologetii lui ca „teribila”, având titlul "Mit brennender Sorge". Rasismul nazist este condamnat, dar nu si Hitler, promotorul acestuia; iar Vaticanul are grija sa nu demaste avantajosul Concordat încheiat cu patru ani în urma cu Reich-ul nazist. În timp ce crucea lui Hristos si zvastica cooperau în Germania, Benito Mussolini facea cunoscuta cucerirea usoara a Etiopiei, cu binecuvântarea Sfântului Parinte.„Suveranul pontif nu a condamnat politica lui Mussolini si a dat mâna libera clerului italian de a coopera complet liber cu guvernul fascist... Ecleziastii, de la simplii preoti pâna la cardinali, predicau în favoarea razboiului. „Unul din cele mai socante exemple vine de la cardinalul arhiepiscop al orasului Milano, Alfredo Ildefonso Schuster (iezuit) care a mers atât de departe încât a numit aceasta campanie „o cruciada catolica”. Pius XI este si mai explicit: „Italia crede ca, acest razboi este justificat datorita unei nevoi presante de expansiune...” „Zece zile mai târziu, vorbind unui public format din fosti combatanti, Pius XI si-a exprimat dorinta ca cererile legitime ale unei mari si nobile natiuni – din care el însusi se tragea – sa fie satisfacute”.Agresiunea asupra Albaniei comisa de fascisti în vinerea mare a anului 1939 s-a bucurat de aceeasi întelegere, asa cum ne spune si Camille Cianfarra: „Ocuparea Albaniei de catre italieni era foarte avantajoasa pentru biserica... Dintr-o populatie de un milion de oameni, care au devenit supusi italieni, 68% erau musulmani, 20% greci ortodocsi si numai 12% romano-catolici. Din punct de vedere politic, anexarea tarii de catre o putere catolica era de natura sa îmbunatateasca pozitia bisericii si sa satisfaca Vaticanul”.În Spania, stabilitatea republicii nu încetase sa displaca conducerii bisericii romane, fiind considerata o ofensa personala. „Nu am îndraznit niciodata sa pomenesc despre problema spaniola în fata lui Pius XI”, scria François Charles-Roux. „El mi-ar fi reamintit probabil ca interesele bisericii în acel maret si istoric tinut al Spaniei erau o chestiune ce tinea numai de competenta papei”.Prin urmare, acest „teren de vânatoare protejat” urma sa fie înzestrat în curând cu un dictator similar acelora care avusesera deja succes în Italia si Germania. Aventura Generalului Franco a început de-abia la mijlocul lui iulie 1936, dar înca din 21 martie 1934 fusese încheiat "Pactul Romei" între Mussolini si sefii partidelor reactionare din Spania, unul dintre acestia fiind Goicoechea, seful publicatiei "Renovacion Española". Prin acest pact, partidul fascist italian a început sa aprovizioneze pe rebeli cu bani, material de razboi, arme si munitii. Stim ca au facut chiar mai mult decât promisesera si ca Mussolini si Hitler au continuat sa alimenteze rebeliunea spaniola cu materiale, aviatie si "voluntari"”. Cât despre Vatican – este cert ca dupa propriile lui principii credinciosii trebuie sa respecte guvernul instituit – el persecuta Spania cu amenintarile lui. „Papa i-a excomunicat pe conducatorii Republicii Spaniole si a declarat razboi spiritual între Sfântul Scaun si Madrid. Apoi a scos scrisoarea enciclica "Dilectissimi Nobis"... Arhiepiscopul Goma, noul primat al Spaniei, a proclamat razboiul civil” (Andre Ribard, „1960 si secretul Vaticanului”, pag.45).Prelatii Sfintiei Sale au acceptat cu bucurie ororile acestui con­flict fratricid, iar monseniorul Gomara, episcop de Cartagina, a inter­pretat admirabil atitudinea lor prin spusele: „Binecuvântate fie tunurile daca prin spartura pe care o provoaca patrunde Evanghelia”.Vaticanul a recunoscut guvernul lui Franco pe 3 august 1937, 12 luni înainte ca razboiul civil sa se sfârseasca.Belgia era si ea supravegheata de Actiunea Catolica, nu mai este nevoie s-o spunem, o organizatie ultramontanista si iezuita prin excelenta. Terenul trebuia pregatit pentru apropiata invazie a armatei Führer-ului. Prin urmare, sub pretextul unei „renasteri spirituale”, evanghelia hitleristo-fascista a fost propovaduita cu staruinta acolo de catre monsenio­rul Picard (iezuit), parintele Arendt (iezuit), parintele Foucart (iezuit) si altii. Un tânar belgian, care a fost o victima a lor, ca multi altii, a declarat: „La timpul acela, toti eram deja obsedati de un fel de fascism: Actiunea Catolica, din care faceam si eu parte, simpatiza foarte mult fascismul italian. Monseniorul Picard proclama pe Mussolini drept un geniu si îl dorea cu ardoare ca dictator... Erau organizate pelerinaje pentru a favoriza contactul cu Italia si cu fascismul. Când, cu trei sute de stu­denti am plecat spre Italia, toata lumea la întoarcerea acasa saluta dupa moda Romei si cânta Givinezza” (Raymond de Becker, „Cartea celor morti si a celor vii”).Un alt martor spune: „Dupa 1928, grupul lui Leon Degrelle colabora cu regularitate cu monseniorul Picard... Picard a cooptat grupul lui Leon Degrelle pentru o misiune deosebit de importanta: a conduce o noua editura la centrul Actiunii Catolice. Editurii i s-a dat un nume devenit cele­bru: „Rex”.„Apelurile pentru un nou regim s-au multiplicat... Rezultatul acestei propagande în Germania era observat cu mare interes. În octombrie 1933, un articol în ziarul "Vlan" ne reaminteste ca nazismul nu avea decât sapte membri în 1919 si ca Hitler le-a adus, câtiva ani mai târziu, ca zestre nimic altceva decât talentul sau de a-si face publicitate... Fondata pe principii similare, echipa de la "Rex" a început un program de propaganda activa în tara. Întrunirile lor au atras în curând câteva sute, apoi câteva mii de ascultatori” (Jaques Saint-Germain, „Batalia lui Rex”).Desigur, Hitler adusese cu sine noului nascut, national-socialismului, ceva mai mult decât talentul de a-si face publicitate: sprijinul papali­tatii! Acelasi lucru l-a adus Mussolini fascismului italian.Fiind doar o copie palida a acestor doi dictatori, Leon Degrelle, conducator al publicatiei "Christus Rex", beneficia de acelasi sprijin, dar pentru un scop foarte diferit. Pentru ca treaba lui era sa deschida tara sa în calea invadatorului.Raymond de Becker spune: „Am colaborat cu "Avant-Garde"... Aceasta publicatie (sustinuta de Picard) tintea sa rupa legaturile dintre Belgia, Franta si Anglia”.Cunoastem acum cât de usor a înfrânt armata germana apararea belgi­ana, tradata de „coloana a cincea clericala”. Poate ne mai amintim ca apostolul de la „Christus Rex”, îmbracând uniforma germana, a plecat, însotit de o zgomotoasa campanie publicitara sa lupte pe frontul de est în fruntea „Waffen SS-ului” sau, recrutat mai ales din rândul tinerilor de la Actiunea Catolica; apoi, o retragere binevenita i-a facilitat acce­sul în Spania. Dar, înainte de aceasta, el a dat frâu liber din plin si pentru ultima data sentimentelor lui patriotice.Maurice de Behaut scrie: „Acum zece ani (1944) portul Anvers, al treilea în lume ca importanta, a cazut aproape intact în mâinile trupe­lor britanice... În timp ce populatia începea sa întrevada sfârsitul su­ferintelor si lipsurilor sale, cea mai diabolica inventie nazista cazu asupra lui: rachetele V1 si V2. Acest bombardament, cel mai lung din istor razboiului, caci a durat sase luni zi si noapte, a fost tinut secret din ordinul cartierului general aliat. Acesta este motivul pentru care astazi martirajul oraselor Anvers si Liege este înca ignorat total.„În timpul primului bombardament (12 octombrie), unii au auzit la Radio Berlin remarcile alarmante ale tradatorului "rexist", Leon Degrelle: ‚I-am cerut Führer-ului meu 20.000 de bombe. Ele vor pedepsi aspru acest popor idiot. Va promit ca ele vor face din Anvers un oras fara port sau un port fara oras’... Din acea zi, ritmul bombardamentelor a crescut si s-au intensificat cauzând catastrofele si dezastrul, în timp ce Leon Degrelle zbiera la Radio Berlin, promitând cataclisme si mai îngrozitoare”.Acesta a fost „ramas bun”-ul de la pamântul natal al acestui produs monstruos al Actiunii Catolice. Ucenic supus al monseniorului iezuit, Picard, al parintelui iezuit Arendt, etc., seful publicatiei "Christus Rex" a urmat cu strictete regulile impuse de papalitate.„Cei de la Actiunea Catolica nu si-ar face datoria daca nu ar încerca sa dirijeze politica provinciilor sau tarii lor atunci când au ocazia”, scria Papa Pius XI. Într-adevar, Leon Degrelle si-a facut datoria, iar rezultatul, dupa cum am vazut, a fost proportional cu zelul sau.Putem citi în cartea lui Raymond de Becker: „Actiunea Catolica a gasit în Belgia un om exceptional care sa o dirijeze, si acesta era monseniorul Picard... Un altul a fost Canon Cardijn, fondator al miscarii "jociste", un tip irascibil si un vizionar...”Acesta din urma jura astazi ca nu a „auzit si nici nu l-a vazut” niciodata pe colegul sau, Leon Degrelle. Asa ca, acesti doi lideri ai Actiunii Catolice din Belgia, amândoi lucrând sub toiagul cardinalului van Roey, aparent nu s-au întâlnit niciodata! Prin ce miracol oare? De­sigur, sus mentionatul Canon nu ne-o spune; de atunci el a fost facut "monsenior" de catre Pius XII si director al miscarii "jociste" din întreaga lume.Un alt miracol: monseniorul Cardijn nu l-a întâlnit pe rau famatul sef al publicatiei "Rex" nici chiar în timpul acelui congres descris chiar de Degrelle: „Îmi amintesc marele congres al tineretului catolic de la Bruxelles, în 1930. Eram în spatele monseniorului Picard, care era lânga cardinalul van Roey. O suta de mii de tineri au trecut în mars pe lânga noi timp de doua ore, salutând autoritatile religioase adunate pe platforma...”Unde era ascuns atunci seful J.O.C-ului, ale carui trupe luasera parte la acel gigantic mars? Oare sa se fi întâmplat, printr-o hotarâre speciala a Providentei, ca acesti doi oameni sa fi fost condamnati sa treaca unul pe lânga celalalt fara sa se vada pe acea platforma oficiala sau la sediul Actiunii Catolice pe care amândoi îl frecventau cu regularitate? Monseniorul Cardijn, un iezuit, merge si mai departe. El sustine ca ar fi purtat dispute verbale cu cei de la "Rex".Într-adevar, Actiunea Catolica era o organizatie ciudata! Nu numai ca sefii principalelor ei miscari, "J.O.C." si "Rex", se jucau de-a v-ati ascunselea pe coridoare, dar mai mult unul putea numi – dupa cum sustine el – „lupta”, ceea ce altul facea cu întreaga aprobare a "ierarhiei"!Un lucru nu poate fi negat: Degrelle era pus în fruntea "Rex"-ului de monseniorul Picard personal, sub autoritatea cardinalului van Roey si a nuntiului apostolic, monseniorul Micara. Prin urmare, potrivit monseniorului Cardijn, acesta dezaproba cu putere actiunile colegilor de la Actiunea Catolica, aflati ca si el sub patronajul primatului Belgiei si fara nici o consideratie fata de nuntiul papal, ‚protectorul si prietenul’ sau, dupa cum spune papa Pius XII”.Afirmatia este chiar severa. Suntem cu atât mai constienti de asta atunci când descoperim care a fost atitudinea, dupa invadarea Belgiei catre Hitler, acelora ca Cardijn si asociatii sai care astazi îl ataca pe Degrelle si "rexismul". Într-o carte care a fost pusa sub interdictie dupa publicare, însusi seful "Rex"-ului îsi pune în functiune memoria, cum vom vedea, si pentru ca noi sa luam la cunostinta, ceea ce el a spus nu a fost dezmintit niciodata.„Fiind un crestin zelos, familiarizat cu întrepatrunderea dintre cele spirituale si pamântesti, nu as fi intentionat sa colaborez cu Hitler fara a consulta mai întâi autoritatile religioase ale tarii mele... Am solicitat o întrevedere eminentei sale, cardinalul van Roey... Cardinalul m-a primit într-un mod foarte prietenos, într-o dimineata, la palatul episcopal de la Malines... El este animat de un fanatism total si furtunos... Daca ar fi trait cu câteva secole mai înainte, ar fi trecut pe necredinciosi prin sabie sau i-ar fi ars, în timp ce ar fi cântat "Magnificat", sau ar fi condamnat la carcera pe oile ratacite ale turmei sale. Cum ne aflam în sec.XX, el are numai cârja episcopala, dar pe care o foloseste pentru îndeplinirea marii sale lucrari. Pentru el, totul era important atât timp cât servea interesele bisericii: daca era ceva bun, noi îl sustinem, dar orice este rau, este distrus. Iar biserica avea atâtea cai "de serviciu": actiunile ei, partidele, ziarele, cooperati­vele agricole (Boerenbond), institutiile bancare, care asigurau puterea pamânteasca a institutiei "divine"...”„Iar acum pot spune sincer si cinstit ca acesta a fost întelesul remarcii cardinalului: ‚colaborarea era cel mai potrivit lucru de facut de fapt singurul lucru pe care o persoana inteligenta l-ar fi facut’. De-a lungul întregii întrevederi, el nu a crezut nici o clipa ca ar putea fi posibila si o alta atitudine. Pentru cardinal, în toamna anului 1940, razboiul se terminase. El nici nu a pomenit numele "englezi" si ni nu s-a pronuntat asupra presupunerii ca era de asteptat o revenire a aliatilor. Cardinalul nu credea ca, din punct de vedere politic, mai era posibil si altceva afara de a colabora cu nazistii... El nu obiecta la nici unul dintre proiectele sau conceptiile mele... El ar fi putut – sau ar f trebuit – sa ma previna daca ar fi crezut ca ideile mele în materie de politica ar fi luat-o pe un drum gresit, deoarece venisem pentru a-i ce sfatul... Înainte sa plec, cardinalul mi-a dat binecuvântarea sa parin­teasca...”„Alti catolici priveau de asemenea cu încredere, în toamna anului 1940, spre turnul bisericii Saint Rombaut... Multi intrau în palatul episcopal sa ceara sfatul monseniorului van Roey sau celor din anturajul sau, asupra moralitatii, utilitatii sau necesitatii colaborarii... Mai mult de 1000 de primari catolici, chiar daca fusesera alesi cu grija, s-au adaptat imediat noului Ordin...” Toti acei oameni buni, închisi sau batjocoriti în 1944, trebuie sa se fi întrebat în 1940: ce crede oare Malines? Dar cine ar fi crezut ca nici Malines, cu toti episcopii lui, nici preotii lor nu fusesera capabili sa dea liniste sufletelor lor!„Opt din zece belgieni colaborationisti erau catolici... În timpul acelor saptamâni hotarâtoare, datorita alegerii care trebuia facuta, Malines si diferite episcopate emiteau chiar sfaturi contrare, verbale sau scrise, mie sau tuturor acelor colaborationisti...”„Chiar daca nu este prea placut, acesta este adevarul gol-golut. Atitudinea înaltului cler catolic din strainatate putea doar întari convingerea credinciosilor ca aceasta colaborare era perfect compatibil cu credinta. La Vichy, cei mai înalti prelati francezi s-au fotografiat stând în picioare lânga maresalul Petain si Pierre Laval, dupa întreve­derea dintre Petain si Hitler. La Paris, cardinalul Baudrillart a declarat în mod public ca era colaborationist”.„Chiar în Belgia, cardinalul van Roey a permis unuia dintre cei mai celebri preoti ai Flandrei – cel mai mare intelectual catolic – abatele Verschaeve, sa declare, pe 7 noiembrie 1940 în timpul unei sesiuni solemne a Senatului si în prezenta unui general german, presedintele Raeder: ‚Este datoria Consiliului Cultural sa construiasca un pod care sa uneasca Flandra cu Germania...’”„Pe 29 mai 1940, ziua urmatoare capitularii, cardinalul van Roey descria invazia ca o prezenta cereasca. ‚Fiti siguri’, scria el credin­ciosilor, ‚ca suntem martori în prezent ai unei exceptionale interventii a Providentei divine care îsi arata puterea prin evenimente deosebite’. ‚Deci, dupa toate acestea, Hitler parea a fi nici mai mult nici mai putin decât un instrument purificator, care pedepsea în mod providential poporul belgian’” (Leon Degrelle, "La Cohue de 1940”).Ceva asemanator s-a întâmplat în Franta, unde se reamintea în continuu ca „apararea este mai profitabila (rodnica) decât victoria” ca si înainte, în 1914, când se dorea ca Franta sa fie purificata prin sânge. Tot în aceste memorii care au cazut – sau mai degraba au fost aruncate – prada uitarii, gasim câteva detalii foarte interesante privind "Boerenbond-ul", marea masina politica si financiara catolica a cardinal lui van Roey, care finanta cu darnicie sectia flamanda a Universitatii Louvain” (Leon Degrelle).„Tipografia "Standard" si-a asigurat functionarea prin tiparirea celor mai colaborationiste apeluri ale partidei nationaliste V.N.V. Curând, afacerea a început sa prospere... Fiind de doua ori catolici si stâlpi ai bisericii din Flandra, conducatorii de la "Standard" nu ar fi luat în seama colaborarea daca nu ar fi avut loc mai întâi binecuvântarea clara si deschisa a acesteia de catre cardinalul Van Roey... Acelasi lucru se spunea despre întreaga presa catolica” (Leon Degrelle).Toate aceste eforturi nu tinteau spre nimic altceva decât spre dezbinarea Belgiei, asa cum ne aminteste un alt scriitor catolic, Gaston Gaillard: „Catolicii flamanzi si cei autonomi din Alsacia îsi justificau atitudinea – sprijinul lor tacit – prin sprijinul pe care Sfântul Scaun îl acorda propagandei germane. Când se refereau la scrisoarea memorabila trimisa de Pius XI secretarului sau de stat, cardinalul Gaspari, pe 26 iunie 1923, ei erau convinsi ca politica lor avea aprobarea Romei si, desigur, Roma nu a facut nimic ca sa-i convinga de contrariul. Nu-i sustinuse nuntiul (ambasadorul Vaticanului – n.t.) Pacelli (viitorul Pius XII) cu dibacie pe nationalistii germani si nu încurajase el asa-zisa populatie "oprimata" din Silezia superioara? Nu primisera provinciile care doreau autonomia Alsacia, Eapen-Malmedy si Silezia aprobarea ecleziastica, aprobare care nu a fost data întotdeauna cu discretie? Era atunci usor pentru flamanzi sa-si ascunda faptele lor, îndreptate împotriva unitatii Belgiei, în spatele instructiunilor Romei...” (Gaston Gaillard).De asemenea, în 1942, papa Pius XII l-a rugat pe ambasadorul sau la Berlin sa transmita condoleantele sale la Paris cu ocazia mortii cardi­nalului Baudrillart, prin asta întelegând ca el considera anexarea nor­dului Frantei de catre Germania deja o realitate. Prin aceasta se confirma înca odata "sprijinul tacit" acordat întotdeauna de Sfântul Scaun, si în special de papa, expansiunii germane.Astazi, nu putem decât sa zâmbim când îi vedem pe iezuitii papei eschivându-se de la ceva atât de evident si încercând sa respinga ames­tecul lor si complicitatea cu coloana a cincea pe care ei însisi o organizasera, si în special cu Degrelle. Cât despre el – tinut bine la pas­trare caci stie prea multe – el poate sa-si aminteasca în voie faimoasele versuri ale lui Ovidiu: „Atât timp cât vei fi fericit, vei avea multi prieteni; când se strâng norii, vei fi singur”.Zâmbim când citim urmatoarele cuvinte ale R P. Fessard, un iezuit: „În 1916 si 1917 am asteptat cu atâta nerabdare întariri din partea americanilor! În 1939 ne-am dat seama cu tristete ca, chiar dupa ce razboiul fusese declarat, Hitler era primit favorabil de o mare parte din­tre americani; chiar si de catolici! În 1941 si 1942 ne întrebam din nou daca Statele Unite vor interveni sau nu” (R.P. Fessard).Prin urmare, se pare ca Sfântul Parinte privea rezultatele obtinute în America de catre proprii lui frati iezuiti „cu tristete”! Pentru ca, si acesta este un fapt istoric, „Frontul crestin”, o miscare catolica opusa interventiei Statelor Unite, era condusa de parintele iezuit Coughlin, un pro-hitlerist notoriu.„Aceasta organizatie pioasa nu ducea lipsa de nimic si primea de la Berlin o bogata provizie de material propagandistic pregatit de biroul lui Goebbels. Prin publicatia "Justitia sociala" si prin emisiunile radiofonice, parintele iezuit Coughlin, apostol al zvasticii, a intrat în contact cu un numeros public. De asemenea, el avea în grija "celulele de co­mando" din principalele centre urbane, conduse dupa metodele fiilor lui Loyola si antrenate de agenti nazisti” (Edmond Paris, „Vaticanul împotriva Europei” ).Un document secret din Wilhelmstrasse clarifica urmatorul lucru: „Studiind evolutia antisemitismului în Statele Unite, observam ca numarul ascultatorilor emisiunilor radiofonice ale parintelui Coughlin, binecunoscut pentru antisemitismul sau, se ridica la 20 de milioane”. Trebuie sa mai amintim actiunile parintelui iezuit Walsh, un agent al papei, decan al Scolii de Stiinte Politice la Universitatea din Georgetown, pepiniera iezuita a diplomatiei americane – si un zelos propagandist al politicii germane? În acel timp general al Ordinului iezuit era, ca din întâmplare, Halke von Zedochovschi, un fost general al armatei austriece; el îi urma lui Wernz, un prusac, în anul 1915. R.P. Fessard mai uitase ceea ce scria "La Croix" în timpul razboiului: „Nu este nimic de câstigat prin interventia unor trupe de dincolo de Canal sau de Atlantic” ("La Croix", 10 august 1943).Nu-si aminteste nici aceasta telegrama a Sfintiei sale Pius XII: „Papa îsi trimitea binecuvântarea publicatiei "La Croix", vocea vointei pontificale”.Având în vedere atâta lipsa de memorie, trebuie sa ajungem la con­cluzia ca membrii Societatii lui Isus au memoria foarte scurta? Ei nu-si atrag un asemenea repros nici chiar din partea dusmanilor lor! Sa mai subliniem ca R.P. Fessard îsi exprima teama lui patriotica din 1941-1945 de-abia în 1957. „Meditatiile lui libere” dupa 15 ani au adus ceva rezul­tate si el a avut timp sa reciteasca un anumit pasaj din „Exercitiile spirituale” care spuneau ca „iezuitul trebuie sa fie gata ca, daca biserica declara ca ceea ce vede este alb este negru, sa fie de acord cu aceasta, chiar daca simturile lui îi spun exact contrariul”. În ceea ce-l priveste, R.P. Fessard pare a fi un foarte bun iezuit!Pe 7 martie 1936, Hitler a adus Wehrmacht-ul în regiunea demilitarizata a Rinului, calcând astfel pactul de la Locarno. Pe 11 martie 1938 a urmat Anschluss (alipirea Austriei la Germania), iar pe 29 septembrie al aceluiasi an, la München, Franta si Anglia au trebuit sa accepte (li s-a impus) anexarea de catre Reich a regiunii sudete a Cehoslovaciei. Führer-ul a venit la putere multumita voturilor partidului catolic "Zentrum", numai cu cinci ani mai înainte, dar cele mai multe obiective expuse cu cinism în „Mein Kampf” erau deja realizate; aceasta carte, o provocare insolenta pentru democratiile vestice, fusese scrisa de parintele iezuit Staempfle si semnata de Hitler. Pentru ca - desi multi ignora acest fapt - Societatea lui Isus îmbunatatise acel celebru program pan-german asa cum apare el din cartea sus-mentionata, iar Führer-ul îl aprobase.
Capitolul 3. Agresiunea germana si iezuitii. Austria si Polonia
Sa vedem cum a fost pregatit Anschluss-ul.Mai întâi de toate, si printr-o sincronizare "providentiala", când Mussolini a pus mâna pe putere în Italia multumita lui don Sturzo, iezuit sef al partidului catolic, monseniorul Seipel, un iezuit, a devenit cancelar al Austriei. El a detinut aceasta pozitie pâna în 1929, cu o întrerupere de doi ani si, în timpul acelor ani decisivi, el a condus politica interna a Austriei pe calea clericala si reactionara; succesorul sau a urmat aceeasi cale, care a condus la absorbtia acestei tari în blocul german. Reprimarea sângeroasa a revoltelor clasei muncitoare i-a adus numele de „cardinalul fara mila”. „În primele zile ale lunii mai 1936, von Papen a intrat în negoci­eri secrete cu dr. Schussnigg (cancelarul Austriei) atingându-i punctul sensibil si aratându-i cît de avantajoasa ar fi o reconciliere cu Hitler din punctul de vedere al Vaticanului; argumentul poate parea ciudat, dar Schussnigg era foarte devotat, iar von Papen era doar sambelanul papei” (G.E.R. Gedye, „Sinuciderea Austriei”, pag.188).Nimic surprinzator, sambelanul secret al papei era cel care conducea întreaga afacere si care s-a încheiat pe 11 martie 1938 cu demisia piosului Schussnigg (elev al iezuitilor) în favoarea lui Seyss-Inquart, sef al nazistilor austrieci. În ziua urmatoare, trupele germane au intrat în Austria si guvernul marioneta al lui Seyss-Inquart a proclamat unirea Austriei la Reich. Acest eveniment a fost întâmpinat cu o declaratie entuziasta a arhiepiscopului Vienei, cardinalul Innitzer, iezuit.Pe 15 martie, presa germana publica urmatoarea declaratie a cardinalului Innitzer: „Preotii si credinciosii trebuie sa sustina fara ezitare marele stat german si pe Führer-ul a carui lupta de a instaura puterea, onoarea si prosperitatea Germaniei este în asentimentul Providentei”.Ziarele au tiparit în facsimil aceasta declaratie pentru a împrastia orice îndoiala asupra autenticitatii ei. Reproduceri ale acestei declaratii au fost lipite pe zidurile caselor din Viena si din alte orase ale Austriei. Cardinalul Innitzer scrisese cu propria lui mâna urmatoarele cuvinte sub semnatura sa: „Si Heil Hitler!”„Trei zile mai târziu, întregul episcopat austriac adresa o scri­soare pastorala tuturor episcopilor sai; ziarele italiene au publicat textul acestei scrisori pe 28 martie: era o adeziune fatisa la regimul nazist ale carui virtuti erau ridicate în slavi”.Cardinalul Innitzer, reprezentantul la nivelul cel mai înalt al bisericii romane în Austria, mai scria în declaratia sa: „Îi invit pe sefii organizatiilor de tineret sa pregateasca unirea lor cu organiza­tia Reich-ului german”.Prin urmare, nu numai ca arhiepiscopul-cardinal al Vienei, urmat de episcopatul sau, s-a avântat cu entuziasm alaturi de Hitler, dar a transmis ordinul ca tineretul "crestin" sa fie instruit în conformitate cu metodele de pregatire naziste; aceste metode fusesera „condamnate în mod oficial” în teribila scrisoare enciclica (circulara) "Mit brennender Sorge"!Atunci, "Mercure de France" nota pe buna dreptate: „Acesti episcopi nu au luat o hotarâre care sa implice biserica, ca un tot, din proprie initiativa; Sfântul Scaun le dadea indicatii pe care ei pur si simplu le urmau”. Aceasta este sigur! Dar ce alte "directive" se puteau astepta din partea Sfântului Scaun care i-a adus la putere pe Mussolini, Hitler, Franco si a creat în Belgia "Cristus Rex"' al lui Leon Degrelle? Înteleg atunci de ce autori englezi ca F.A. Ridley, Secker si Warburg s-au ridicat împotriva politicii lui Pius XI care a favorizat miscarile fasciste, oriunde au aparut ele”. Cât despre Anschluss, François Charles-Roux ne spune de ce era biserica atât de mult în favoarea lui: „Opt milioane de catolici austrieci uniti cu catolicii Reich-ului ar fi putut crea un corp catolic german care sa-si faca simtita puterea si greutatea”.Polonia se afla în aceeasi situatie ca Austria când Hitler, dupa ce a invadat-o, a anexat o parte din ea în numele patriei. Au fost adaugate înca câteva milioane de catolici pentru a întari contingentul german aflat sub cârmuire romana: Sfântul Scaun nu putea decât sa fie în favoarea acestei invazii, în ciuda întregii sale iubiri pentru „dragul popor polonez”. De fapt, el nu privea cu ochi rai unirea violenta a catolicilor din Europa centrala conform planului generalului iezuit, Halke von Ledochovschi.Tamâietorii autorizati ai Vaticanului continuau sa aminteasca cititorilor lor ca Pius XII „a protestat” împotriva agresiunii în scrisoarea enciclica "Summi Pontificatus". În realitate, acest document ridicol, ca toate documentele de acest gen care numara nu mai putin de 45 de pagini, contine numai o singura fraza, spre sfârsit, privitoare la Polonia strivita de Hitler. În aceasta scurta aluzie este dat un sfat poporului polonez de a se ruga mai mult la fecioara Maria! Contrastul este izbitor între cele câteva cuvinte banale de condoleante si paginile magulitoare dedicate Italiei fasciste si de prea-marire a tratatului de la Lateran; acest tratat era încheiat de Sfântul Scaun cu Mussolini, colaboratorul lui Hitler care, la vremea când papa îsi scria scrisoarea enciclica, el tinea un discurs scandalos, rostit ca o provocare aruncata lumii si care începea cu cuvintele: „Liquidata la Polonia!” (Lichidati Polonia!). Dar ce riscuri exista în folosirea acestor alibiuri ridicole, atunci când predici convertitilor? Pe lânga aceasta, câti dintre ei erai dornici sa examineze aceste aluzii?Deci, ce putem vedea atunci când cercetam atitudinea Vaticanului fata de aceasta treaba? Mai întâi de toate, vedem ca nuntiul (ambasadori Vaticanului) la Varsovia, monseniorul Cortesi, a silit guvernul polonez sa cedeze lui Hitler în toate aspectele: Danzig-ul, „coridorul”, teri­toriile unde locuiau minoritatile germane. Odata treaba încheiata, îl vedem pe Sfântul Parinte dând o mâna de ajutor agresorului, încercând sa faca Parisul si Londra sa ratifice amputarea unei mari parti din „draga lui Polonie”.Acelora care ar fi mirati de o asemenea comportare fata de o tara catolica, le vom aminti de un precedent celebru: dupa prima divizare a Poloniei în 1772 – o catastrofa în care intrigile iezuite au jucat un rol important – papa Clement XIV, scriind împaratesei Austriei, Maria Tereza, îsi exprima satisfactia în felul urmator: „Invadarea si divizarea Poloniei nu au fost facute numai din motive politice; era în interesul religiei, si spre profitul spiritual al bisericii ca, Curtea de la Viena sa-si extinda dominatia asupra Poloniei cât de mult posibil”.Cu siguranta nu este nimic nou sub soare, mai ales în Vatican. În 1939 nu mai era nevoie sa se schimbe nici un cuvânt din acea declaratie cinica, în afara de „profitul spiritual al bisericii” care, de aceasta data, consta în unirea câtorva milioane de catolici polonezi cu marele Reich. Acest fapt explica cu usurinta zgârcenia condoleantelor papale exprimate în „Summi Pontificatus”.În Cehoslovacia, Vaticanul a reusit chiar mai bine: a reusit sa-i furnizeze lui Hitler un prelat care a devenit capul acestui stat satelit al Reich-ului.Anschluss-ul a facut mare zarva în Europa. De atunci încolo, amenintarea hitlerista începu sa planeze asupra Cehoslovaciei, iar raz­boiul plutea în aer. Dar la Vatican nimeni nu parea interesat în asta. Sa-l ascultam pe François Charles-Roux: „La mijlocul lui august, încercasem sa-l conving pe papa ca ar trebui sa vorbeasca în favoarea pacii – o pace dreapta, desigur... Primele mele încercari au fost fara succes. Dar, începând cu luna septembrie 1938, când criza internationala a ajuns la cel mai înalt nivel, am sesizat la Vatican impresii linistitoare care contrastau în mod ciudat cu deteriorarea rapida a situatiei”.„Toate încercarile mele”, adauga fostul ambasador francez, „primeau acelasi raspuns din partea lui Pius XI: ‚Ar fi fara rost, lipsit de necesitate, inoportun’. Nu am putut întelege încapatânarea lui în a pastra tacerea”.Evenimentele urmau sa. explice curând aceasta tacere. Mai întâi a fost anexarea regiunii Sudete de catre Reich, desigur cu sprijinul Partidului Social Crestin; aceasta anexare a fost validata de consimtamântul de la München, iar Republica Cehoslovacia a fost divizata. Dar Hitler, care promisese sa respecte integritatea ei teritoriala, intentiona în realitate sa anexeze pamânturile cehe separat de Slovacia, si sa le stapâneasca personal sau prin împuterniciti.Era usor pentru el sa realizeze aceste lucruri mai ales ca multi dintre sefii principalelor curente politice din Slovacia erau ecleziasti catolici, potrivit spuselor lui Walter Hagen. Printre acestia, preotul Hlinka (iezuit) avea la dispozitie o „garda” antrenata dupa principiile naziste. Se stie ca, potrivit legii canonice, nici un preot nu putea accepta un post public sau un mandat politic fara consimtamântul Sfântului Scaun.Acest lucru este confirmat de R.P. de Soras, un cunoscut iezuit: „Cum ar putea fi altfel? Am spus-o deja: un preot, în virtutea "caracterului" cu care îl înzestreaza ordinarea, în virtutea functiei oficiale pe care el o exercita în cadrul bisericii, în virtutea sutanei pe care o poarta, are datoria sa actioneze ca un catolic, cel putin atunci când este vorba de o actiune publica. Unde este preotul, acolo este biserica!”Atunci, datorita consimtamântului Vaticanului, membrii clerului ocupau pozitiile din Parlamentul Cehoslovac. Si mai mult, unul dintre acesti preoti a trebuit sa obtina aprobarea Sfântului Scaun atunci când însusi Führer-ul l-a investit cu functia de sef al statului, mai târziu oferindu-i cele mai înalte distinctii hitleriste: Crucea de Fier si decoratia Vulturului Negru.Asa cum se anticipase, pe 15 martie 1939 Hitler a anexat restul Bohemiei si Moraviei si a pus Republica Slovaca – pe care el însusi o crease dintr-o întorsatura de condei – sub protectia lui. În fruntea sta­tului Slovac l-a asezat pe monseniorul Tiso, un iezuit care „visa sa contopeasca catolicismul cu nazismul”. O ambitie "nobila" si usor de realizat, caci fusese deja dovedita de episcopatele Germaniei si Austriei. „Catolicismul si nazismul – proclama Tiso – au multe în comun; ele lucreaza mâna în mâna la reformarea lumii”.Aceasta trebuie sa fi fost si opinia Vaticanului, în ciuda "teri­bilei" enciclice „Mit Brenneder Sorge” caci nu a argumentat nici un pic la aprobarea numirii preotului conducator.În iunie 1940, Radio Vatican anunta: „Declaratia monseniorului Tiso, sef al statului slovac, în care îsi afirma intentia sa de a cladi Slovacia potrivit unui plan crestin, are întreaga aprobare a Sfântului Scaun”.„Regimul lui Tiso a afectat în mod special biserica protestanta din acea tara care cuprindea în sânul sau o cincime din populatie. Tiso a încercat sa reduca influenta protestanta la minim si chiar sa o elimine. Membrii influenti ai bisericii protestante au fost trimisi în lagarele de concentrare”.Ei s-ar putea considera norocosi, daca avem în vedere declaratia prusacului Wernz, general al iezuitilor între 1906 si 1915: „Biserica poate condamna pe eretici la moarte, caci orice drept pe care îl au se datoreaza îngaduintei noastre”.Sa vedem acum ce fel de "blândete apostolica" era folosita de pre­latul conducator în ceea ce-i priveste pe evrei: „În 1941, primul contingent de evrei din Slovacia si Silezia superioara a sosit la Auschwitz; de la bun început, cei care nu erau în stare sa munceasca erau trimisi la camera de gazare”. Cine a scris aceasta? Un martor care nu poate fi pus la îndoiala, Lordul Rusell din Liverpool, consilier juridic la procesul criminalilor de razboi.Prin urmare, Sfântul Scaun nu degeaba împrumutase lui Hitler pe unul din prelatii sai. Seful de stat iezuit facea o treaba buna si satisfactia exprimata de Radio Vatican era justificata. Sa fii primul furnizor al Auschwitz-ului, ce glorie pentru acest om sfânt si pentru întreaga Companie a lui Isus! De fapt, acestui triumf nu-i lipsea nimic. În timpul eli­berarii, acest prelat a fost luat prizonier de americani si predat ce­hilor, condamnat la moarte în 1946 si spânzurat – culmea – ca martir!„Tot ce am facut împotriva evreilor se datoreaza dragostei fata de natiunea noastra. Dragostea pentru aproapele nostru si pentru tara noas­tra s-a dezvoltat într-o lupta fructuoasa împotriva dusmanilor nazismului”.Un alt înalt demnitar al bisericii romane, dintr-o tara învecinata si-ar fi putut însusi aceasta declaratie a monseniorului Tiso. Caci daca fondarea „Orasului lui Dumnezeu” în Slovacia a însemnat ura si persecu­tie, potrivit traditiilor durabile ale biserici, ce se poate spune despre eminentul stat catolic al Croatiei, nascut din colaborarea ucigasului Pavelici cu monseniorul Stepinac si cu asistenta nuntiului papal, Marco.Ar trebui sa privim în urma nu mai departe decât la cucerirea Lumii noi, punând laolalta actiunile aventurierilor lui Cortez cu nu mai putin ferocii calugari care se ocupau cu convertirea, ca sa descoperim ceva comparabil cu atrocitatile acelor „ustasi” sustinuti, comandati, stimulati de clerul fanatic pâna la paroxism. Ceea ce au facut acesti „asasini în Numele Domnului” – cum au fost supranumiti de Herve Lauriere – timp de patru ani, sfideaza orice imaginatie, iar analele bisericii romane, chiar daca sînt foarte bogate în material de acest fel, nu pot avea egal în Europa. Trebuie oare sa mai adaugam ca prietenul cel mai bun al aces­tui însetat de sânge, Ante Pavelici, era monseniorul Stepinac, un alt iezuit?Organizatia terorista croata "Ustasi", condusa de Pavelici, a devenit cunoscuta poporului francez prin asasinarea la Marsillia a regelui Alexandru I al Iugoslaviei si a ministrului francez de externe, Louis Barthou, în 1934. „Cum guvernul lui Mussolini era în mod cert implicat în aceasta crima”, extradarea lui Pavelici, care se refugiase în Italia, a fost ceruta de guvernul francez; Ducele a avut de grija desigur sa nu se permita acest lucru si Curtea de juri din Aix-en-Provence a fost ne­voita sa ceara pedeapsa cu moartea, în lipsa, pentru seful ustasilor. Acest cap al teroristilor, platit de Mussolini, „lucra” pentru ex­pansiunea Italiei pe coasta Adriaticii. Când, în 1941, Hitler si Mussolini au invadat si divizat Iugoslavia, acest presupus patriot croat a fost pus de ei în fruntea statului satelit creat de ei sub numele de „Statul independent al Croatiei”. La 18 mai acelasi an, la Roma, Pavelici oferea coroana acelui stat ducelui de Spolete, care si-a luat numele de Tomislav II. Desigur, el a avut grija sa nu calce niciodata pe pamântul patat cu sânge al pseudo-regatului sau.„În aceeasi zi, Pius XII acorda o audienta particulara lui Pavelici si "prietenilor" sai, unul din ei fiind monseniorul Salis Sewis, vicar al monseniorului Stepinac. Prin urmare, Sfântul Scaun nu se temea sa-si strânga mâinile cu un criminal recunoscut, condamnat la moarte în contumacie pentru asasinarea regelui Alexandru I si a lui Louis Barthou, o capetenie terorista având pe constiinta cele mai oribile crime! De fapt pe 18 mai 1941, când Pius XII îl întâmpina cu bucurie pe Pavelici si banda lui criminala, masacrarea ortodocsilor croati era la apogeu, simultan cu convertirile fortate la catolicism” (Herve Lauriere, „Asasini în Numele lui Dumnezeu”). Ei urmareau tocmai minoritatea sârba, asa cum mentioneaza si Walter Hagen: „Multumita ustasilor, tara a fost transformata curând într-un haos sângeros... Ura de moarte a noilor stapâni a fost îndreptata catre evrei si sârbi, care au fost declarati în mod oficial în afara legii... Toate satele, chiar regiuni întregi au fost rase sistematic de pe fata pamântului... Sârbii ortodocsi au fost fortati sa se converteasca la ca­tolicism. Aceste convertiri obligatorii constituiau desavârsirea proce­sului de „croatizare”.Andria Artukovici, ministrul de interne, a fost marele orator al acestor masacre si convertiri fortate; dar, în timp ce el facea aceste lucruri, el se apara pe sine din punct de vedere „moral”, asa cum afirma un martor aflat într-o pozitie înalta. Într-adevar, când guvernul iugoslav a cerut extradarea sa din Statele Unite unde acesta se refugiase, s-a gasit cineva sa vorbeasca în numele sau: iezuitul R.P. Lackovici, locuind de asemenea în Statele Unite si fost secretar al lui Stepinac, arhiepiscopul Zagrebului în timpul razboiului. „Artukovici – afirma iezuitul – era purtatorul de cuvânt al monseniorului Stepinac. Între 1941-1945 nu trecea o zi în care sa nu-l vad în biroul meu sau în al lui. El cerea sfatul arhiepiscopului în toate actiunile întreprinse, acolo unde aspectul moral era implicat” („Mirror News” din Los Angeles, 24 ian.1958).Când stim care erau „actiunile” acestui calau, ne dam seama ce fel de "sfaturi" moral-edificatoare îi dadea Stepinac. Masacrele si convertirile au durat pâna la eliberare iar bunavointa Sfântului parinte fata de acesti ucigasi nu s-a alterat de fel. Se poate citi în ziarele catolice croate din acea perioada despre un schimb de complimente între Pius XII si Pavelici, „Poglavnik-ul” caruia monseniorul Saric, arhiepiscop de Sarajevo si poet în timpul liber, i-a dedicat versuri impregnate de o admiratie nemarginita.Dar acesta nu era doar un spectacol al bunelor maniere: „Monseniorul Stepinac a devenit membru al Parlamentului "ustas". El poarta decoratii "ustase", este prezent la cele mai importante manifestatii oficiale ale acestora, ocazii cu care tine cuvântari...” Trebuie sa ne mai miram de respectul aratat monseniorului Stepinac de statul satelit croat? Sau ca laudele lui erau expuse în presa "Ustasa"? Este, vai!, prea evident ca fara ajutorul monseniorului Stepinac pe plan politic si religios, Ante Pavelici nu ar fi obtinut niciodata colaborarea catolicilor croati”.Pentru a întelege întreaga extindere a colaborarii, trebuie citita presa catolica croata, "Katolicki Tjednik; "Katolick List", "Hrvatski Narod" si alte publicatii care se întreceau în a-l maguli pe sângerosul „Poglavnik”. Pius XII era atât de multumit ca acesta era un „catolic practicant”, iar stima cea mai înalta a suveranului pontif îmbratisa chiar si pe complicii acestui "mare" om. "Osservatore Romano" ne informeaza ca la 22 iulie 1941, papa primea 100 de membri ai Politiei de Securitate Croata., condusi de seful politiei din Zagreb, Eugen Kvaternik-Dido. Acest grup de SS-isti croati, vârfurile calailor si tortionarilor ce activau în lagarele de concentrare, a fost prezentat Sfântului parinte de catre cineva care comitea crime atât de monstruoase, încât propria lui mama s-a sinucis de disperare. Bunavointa lui Pius XII este usor de explicat prin telul apostolic al acestor ucigasi. Un alt „catolic practicant”, Mile Budak, preot militar, exclama la Karlovac, în august 1941: „Miscarea ustasa este bazata pe religie. Întreaga noastra activitate se sprijina pe loialitatea fata de religia si biserica catolica" (Herve Lauriere, „Asasini în Numele lui Dumnezeu”, pag.97). Pe lânga aceasta, la 22 iulie, la Gospic, acelasi preot a definit foarte bine aceasta activitate: „Vom ucide câtiva sârbi, vom deporta pe altii, iar restul vor fi siliti sa îmbratiseze religia romano-catolica”.Acest program groaznic a fost dus la îndeplinire punct cu punct. Când eliberarea punea capat acestei tragedii, 300.000 de sârbi si evrei fusesera deportati si mai mult de 500.000 masacrati. Prin aceste mijloace, biserica romana a determinat de asemenea 240.000 credinciosi ortodocsi sa intre sub stindardele sale... credinciosi care revenira la religia lor traditionala imediat dupa eliberare.Dar, pentru a obtine acest rezultat ridicol, ce orori s-au abatut asupra acestei tari nenorocite! În cartea „Asasini în Numele lui Dumnezeu” a lui Herve Lauriere, se pot citi detalii despre torturile monstruoase pe care acesti „catolici practicanti” – "ustasii" – le aplica sarmanelor lor victime.Ziaristul englez J.A. Voigt a scris: „Politica croata consta în ma­sacre, deportari si convertiri. Numarul celor masacrati ajungea la sute de mii. Masacrele erau însotite de torturi brutale. "Ustasii" scoteau ochii victimelor lor, din care îsi faceau ghirlande pe care le purtau sau le tineau ca amintire”. „În Croatia, iezuitii au implantat clericalismul politic”. Acesta este cadoul oferit mereu de faimoasa Compania a lui Isus tuturor natiunilor care au întâmpinat-o cu bunavointa. Acelasi autor ­adauga: „Prin moartea marelui tribun croat Radici, Croatia pierde prin­cipalul opozant al clericalismului politic; acest clericalism politic va cuprinde actiunea catolica, definita foarte bine de Friedrich Muckerman. Acest iezuit german, bine cunoscut înainte de ridicarea lui Hitler, a facut-o de cunoscut în 1928 într-o carte a carei cuvânt înainte era scris de monseniorul Pacelli, pe atunci nuntiu papal la Berlin. Muckerman se exprima dupa cum urmeaza: „Papa este interesat de cruciada actiunii catolice. El este calauza care poarta stindardul împaratiei lui Hristos. Actiunea catolica înseamna reunirea la nivel mondial a catolicismului. Acesta trebuie sa-si traiasca vârsta eroica... Noua epoca poate fi câstigata pentru Hristos numai cu pretul sângelui”.Zece ani dupa cele scrise mai sus, cel ce scrisese cuvântul înainte la cartea parintelui iezuit Muckermann statea pe scaunul Sfântului Petz si, în timpul pontificatului sau, „sângele pentru Hristos” a curs în fluvii în Europa; dar Croatia a suferit cele mai cumplite atrocitati ale acelei „noi epoci”.Acolo, nu numai ca erau preoti care predicau înfaptuirea acelor maceluri, dar unii chiar defilau în fruntea criminalilor. Altii detineau, pe lânga functiile lor bisericesti, posturi oficiale de prefecti sau sefi ai politiei "ustasi", si chiar de sefi ai lagarelor de concentrare, unde ororile nu au fost întrecute nici de cele comise la Dachau sau Auschwitz.Pe aceasta lista a criminalilor sângerosi trebuie sa-i adaugam si pe abatele Bozidar Bralo, pe preotul Dragutin Kamber, iezuitul Lackovici si abatele Ivan Salici, secretari ai monseniorului Stepinac, preotul Nicolae Bilogrivici, etc... si nenumarati franciscani; unul dintre cei mai cruzi dintre acestia a fost fratele Miroslav Filipovici, principalul organizator al masacrelor, sef si calau al lagarului de concentrare de la Jasenovac, cel mai respingator dintre aceste iaduri pamântesti.Soarta fratelui Filipovici a fost asemanatoare cu cea a lui Tiso, în Slovacia: când a venit eliberarea, el a fost spânzurat, purtând sutana preoteasca. Dar multi dintre rivalii sai, nu foarte nerabdatori sa câstige laurii martirajului, au fugit în Austria, amestecându-se cu asasinii pe care îi ajutasera.Dar ce facea ierarhia, când se confrunta cu frenetica sete de sânge a atâtor subordonati ai sai? Ierarhia, sau episcopatul si conducatorul ei, monseniorul Stepinac, au votat în Parlamentul "Ustasilor" în favoa­rea decretelor privind convertirea ortodocsilor la catolicism, trimite­rea de "misionari" în mijlocul taranilor terorizati, convertirea fara crâcnire a satelor întregi, luarea în posesie a proprietatilor biserici ortodoxe sârbe, si fara încetare turnau laude si binecuvântari asupra Poglavnik-ului, urmând exemplul Papei Pius XII.Papa Pius XII era reprezentat la Zagreb de un calugar eminent, R.F Marcone. Acest „Sancti Sedis Legatus” primea locul de onoare la toate ceremoniile regimului "ustas" si se fotografia cu evlavie în casa sefu­lui criminalilor – Ante Pavelici – împreuna cu familia acestuia, care îl primise ca pe un prieten. „Cine se aseamana se aduna”.Prin urmare, relatiile dintre asasini si ecleziasti erau guvernate de cea mai sincera prietenie – desigur, multi dintre ecleziasti detineau ambele pozitii, pentru care nu au fost niciodata învinuiti. „Scopul scuz mijloacele”.Când Pavelici si cei 4000 de ustasi – care includeau si pe arhiepiscopul iezuit Saric, episcopul Garic si 400 de clerici – au parasit scena unde si-au expus ororile pentru a merge mai întâi în Austria si apoi în Italia, ei au lasat în urma o parte din "comorile" lor: filme, fotografii, discursuri imprimate ale lui Ante Pavelici, fisete pline cu bijuterii, monezi de aur, aur si platina de provenienta dentara. Prada luata de la bietii nenorociti care fusesera omorâti era ascunsa în palatul arhiepiscopiei, loc unde a si fost descoperita în cele din urma. Cât despre fugari, ei au profitat de "Comisia pontificala pentru ajutor", creata special pentru a salva criminalii de razboi. Aceasta institutie de caritate îi ascundea în manastiri, mai ales în Italia si Austria si le procura pasapoarte false, dându-le posibilitatea sa plece spre tari mai "prietenoase", unde ar fi putut sa se bucure în pace de roadele jafurilor lor. Acest lucru a fost facut si pentru Ante Pavelici, a carui prezenta în Argentina a fost descoperita în 1957, printr-un atentat la viata lui, prilej cu care el a fost ranit. De atunci, regimul dictatorial din Buenos Aires a început sa se prabuseasca. Ca si fostul presedinte, Peron, protejatul sau a trebuit sa praseasca Argentina. Din Paraguay, unde a plecat mai întâi, el a ajuns în Spania, unde a murit la 28 decembrie 1959, la spitalul german din Madrid. Cu aceasta ocazie, presa franceza a reamintit în paginile sale sângeroasa lui cariera si – mult mai discret – pe "puternicii complici" care l-au facut scapat fara pedeapsa. Sub titlul „Belgradul cere în zadar extradarea lui”, citim în zia­rul "Le Monde": „Informatiile sumare publicate în presa de azi dimineata reînvie, în mijlocul poporului iugoslav, amintirile unui trecut plin de suferinte si amaraciune împotriva acelora care, ascunzându-l pe Ante Pavelici de mai mult de 15 ani, blocheaza cursul justitiei”. "Paris-Presse" demasca ultimul adapost oferit teroristului, cu o scurta dar semnificativa fraza: „El a sfârsit într-o manastire francis­cana din Madrid”. De fapt, de acolo fusese luat Pavelici la spitalul unde si-a platit datoriile fata de natura – dar nu si fata de justitia sfidata de acesti „puternici complici” usor de identificat. Monseniorul Stepinac care avea, precum el o spunea, „o constiinta curata”, statea la Zagreb unde a fost prins în 1946. Condamnat la munca silnica, el a fost, de fapt, obligat doar sa locuiasca în exclusivitate în satul sau natal. Pedeapsa era usor de îndurat, dupa cum putem vedea,dar biserica romana avea nevoie de martiri. Arhiepiscopul Zagrebului a fost facut membru al suitei pontificale de catre Pius XII, care s-a grabit sa-i confere titlul de cardinal, recunoscându-i astfel „apostola­tul care genereaza stralucirea cea mai pura”.Suntem familiarizati cu însemnatatea simbolica a hainei cardinali­lor (purpurie): cel care o îmbraca trebuie sa fie gata sa-si marturiseasca credinta lor chiar „pâna la varsarea sângelui”. Nu putem nega ca aceasta varsare de sânge nu a fost abundenta în Croatia în timpul apostolatului acestui om "sfânt", dar sângele care a curs acolo în torente nu a fost, desigur, al prelatului: era sângele credinciosilor ortodocsi si al evreilor. Se poate vedea cu uimire ca acolo a avut loc o inversare a meritelor. Daca asa stau lucrurile, dreptul la rangul de cardinal al monseniorului Stepinac nu poate fi contestat. În dioceza Gornîi Karlovac, parte a episcopatului sau, din 460.000 de ortodocsi care locuiau acolo, 50.000 au reusit sa se ascunda în munti, 50.000 au fost trimisi în Serbia, 40.000 au fost convertiti fortat la catolicism, iar 28.000 au fost masacrati” (Jean Hussard, „Vazut în Iugoslavia”).La 19 decembrie 1958, citim în "Franta catolica": „Pentru preamari­rea eroismului eminentei sale, cardinalul Stepinac, pe 21 decembrie 1958 va avea loc o mare adunare la ora 4, la biserica Saint-Odile, Paris. Va fi prezidata de cardinalul Feltin, arhiepiscop de Paris. Senatorul Ernest Pezet si parintele Dragoun, paroh al misiunii croate în Franta, vor lua si ei parte. Excelenta sa, monseniorul Rupp va celebra liturghia si împartasania”. Iata cum o noua figura, si nu una de mica importanta, cea a cardinalului Stepinac, veni sa îmbogateasca galeria iezuitilor celebri. Un al scop al acelei întruniri din 21 decembrie 1958, de la biserica Saint-Odile, a fost cel de a "lansa" o carte scrisa în apararea arhiepiscopului Zagrebului de catre însusi R.P. Dragoun; monseniorul Rupp, coleg al cardinalului Feltin, scria prefata. Nu putem oferi acum o analiza mi­nutioasa, dar sa spunem totusi urmatoarele. Cartea este intitulata: „Dosarul cardinalului Stepinac”, ceea ce pare sa promita cititorului o expunere obiectiva a procesului de la Zagreb. De fapt, în acest volum care numara 285 de pagini, gasim discursurile complete ale celor doi avocati ai arhiepiscopului, însotite de remarci extinse ale autorului. Dar nici învinuirea, nici cuvântarea acuzatorului nu sunt mentionate, nici macar pe scurt, în aceasta carte.R.P. Dragoun pare sa ignore proverbul francez „Exista doua puncte de vedere în fiecare întâmplare”, desi, desigur, îl cunoaste prea bine. Sa luam în consideratie, totusi, ratiunea si motivele invocate pentru disculparea lui Stepinac. Dar întâi de toate, la întrebarea: era monseniorul Stepinac mitropolit al Croatiei si Sloveniei?, cartea lui Dragoun nu raspunde. La pag.142 a acestei carti, citim urmatoarele privind copia unui raport al monseniorului Stepinac, a carui autenticitate fusese contestata de aparare: „În textul copiei, arhiepiscopul este descris ca „Metropolita Croatie et Slavoniae”, dar arhiepiscopul nu este mitro­polit si nici nu se prezentase vreodata astfel.Acestea ar clarifica lucrurile, daca nu am citi, la pag.114, urma­toarele cuvinte preluate chiar dintr-o declaratie a monseniorului Stepinac înaintea tribunalului: „Sfântul Scaun a subliniat deseori ca natiunile mici si minoritatile nationale au dreptul sa fie libere. Nu as avea eu dreptul, ca episcop si mitropolit, sa ma apar?” Cu cât citim mai mult, cu atât întelegem mai putin!Nu conteaza! Cum ni se aminteste iarasi si iarasi, monseniorul Stepinac nu ar fi putut influenta în nici un fel comportamentul clerului si turmei sale.Celor care au publicat articole în presa catolica, articole care proslaveau talentele lui Pavelici si ale asasinilor lui platiti, li se da urmatorul raspuns: „Este de-a dreptul ridicol sa-l faci pe monseniorul Stepinac responsabil pentru ceea ce au scris ziarele”. Chiar si atunci când acest ziar era "Katolicki List", cea mai importanta publicatie ca­tolica din Zagreb, dioceza monseniorului Stepinac. În aceste conditii mentionam, fara suparare, si publicatiile "Andjeo Cuvar" (Îngerul pazitor) al franciscanilor, "Glasnik Sv. Ante" (Glasul sfântului Anton) al calugarilor franciscani, "Vjesnik Pocasne Straze Srca Isusova" (Publicatia garzii de onoare a Sfintei Inimi) apartinând iezuitilor.Prin urmare, se pretindea ca monseniorul Stepinac, mitropolit con­testat, nu avea nici o influenta asupra acestor publicatii, al caror presedinte era si care se întreceau una pe alta în adularea lui Pavelici si a regimului sau sângeros.Nici acesta din urma nu avea nici o putere, asa spun aparatorii, asupra episcopilor "ustasi" Sacric, Garic, Acsamovici, Simrak si altii, care îl inundasera pe Pavelici cu laude si preamareau crimele sale asupra "cruciatilor" Actiunii Catolice, sau asupra criminalilor franciscani sau asupra calugaritelor din Zagreb care marsaluisera cu mâinile ridicate dupa moda salutului hitlerist. Ce "atotstapânitor" straniu, fara putere asupra nimic si a nimanui!Faptul ca facea parte, împreuna cu alti zece preoti catolici, din Parlamentul "ustas", nu îl compromitea pe arhiepiscop – sau cel putin asta trebuie sa credem din moment ce evenimentul era pur si simplu ignorat. Nu ar trebui, deci, sa-i reprosam nici prezidarea conferintelor episco­pale, nici a comitetelor de aplicare a decretului privind convertirea ortodocsilor. Astfel, pretextul "umanitar" de a fi facut pe atâtia sa intre în biserica romano-catolica, fortati desigur, este în întregime – si cu îndemânare – lamurit. Se pot citi urmatoarele despre "îngrozitoarea dilema" cu care se confrunta Stepinac: „Datoria sa pastorala era sa men­tina intacte principiile canonice dar, pe de alta parte, dizidentii care refuzau sa îmbratiseze religia catolica erau masacrati; prin urmare, el a micsorat severitatea regulilor”.Ramânem si mai uimiti când citim putin mai departe: „El încearca sa rezolve aceasta alternativa dramatica prin scrisoarea circulara din 2 martie 1942, în care ordona preotilor sa cerceteze cu atentie motivele convertirii”. Este într-adevar o metoda speciala de „a atenua severitatea regulilor” si de a rezolva „dramatica alternativa”!Monseniorul Stepinac a deschis sau a închis usile bisericii romane falsilor convertiti? Ar fi absolut imposibil sa aflam asta daca ne-am opri doar la aceasta cuvântare a apararii. Aparatorii arhiepiscopului par sa aleaga varianta musamalizarii atunci când declara: „Cazurile de re-botezare au fost rare pe teritoriul arhidiocezei Zagrebului” (R.P. Dragoun, „Dosarul (cazul) cardinalului Stepinac”).Din pacate, statisticile nu arata contrariul, cum am aratat si mai înainte: „Numai în dioceza Gornîi Karlovac, parte a arhiepiscopiei Zagrebului, 40.000 de persoane au fost re-botezate”.Este evident ca asemenea rezultate nu puteau fi obtinute decât prin convertiri în masa a unor sate întregi, cum a fost cazul satului Kamensko, unde 400 de oi ratacite s-au întors într-o singura zi în poala bisericii romane, „în mod spontan si fara nici o presiune din partea autoritatilor civile si ecleziastice”.Atunci de ce a fost tinut ascuns acest numar? Daca acest numar de convertiri se datora, într-adevar, „sentimentelor caritabile” ale cleru­lui catolic croat si nu exploatarii cinice a terorii, ei ar fi trebuit sa fie mândri. Adevarul este ca valul aruncat peste aceste infamii, în în­cercarea de a le ascunde, este transparent si nu destul de mare. Daca l-ar acoperi pe Stepinac, altii ar trebui sa ramâna descoperiti: epis­copii Saric, Garic, Simrak, preotii Bilogrivici, Kamber Bralo si asociatii lor, franciscanii si iezuitii, iar în final, însusi Sfântul Scaun.Am putea sa-l lasam pe acest arhiepiscop sa se bucure de „constiinta lui curata”, acest primat al Croatiei asa-zis lipsit de orice autoritate, auto intitulându-se "mitropolit" când nici nu era si, culmea culmilor, deschizând portile, când de fapt le închidea. Dar, de partea acestui prelat fantastic era un altul, important si puternic, R.P. Marcone, re­prezentantul personal al lui Pius XII. Era acest „Sancti Sedis legatus”, de asemenea lipsit de orice autoritate asupra clerului croat? Nimeni nu poate sti! Pentru ca „dosarul” atât de bine cenzurat nu face nici o afirmatie în legatura cu aceasta persoana importanta; totusi, am putea fi siguri de existenta ei, chiar daca nu am avea alte informatii cum ar fi fo­tografiile care îl arata oficiind în catedrala din Zagreb, în mijlocul statului major al "ustasilor" si mai ales stând la masa cu familia lui Pavelici, catolicul practicant, care organiza masacrele.Trebuind sa faca fata unui asemenea document, nu este de mirare ca prezenta reprezentantului papei era camuflata; misticii ar numi asta "luminarea întunericului"! Dar aceste câteva rânduri din dosar sunt si mai "iluminante": „Însusi procurorul, în nota sa de acuzare, îl expune pe Secretarul de stat al Sfântului Scaun, cardinalul Maglione, care, în 1942 îl desemnase pe arhiepiscopul Stepinac sa stabileasca legaturi mai sincere si cordiale cu autoritatile "ustase".Întelegerea secreta dintre Vatican si criminalii ustasi este destul de clara. Însusi Sfântul Scaun îl îndemna pe monseniorul Stepinac sa colaboreze cu ei, iar reprezentantul personal al lui Pius XII, luând loc la masa lui Pavelici, aplica instructiunile pontificale litera cu litera: sinceritatea si cordialitatea în relatiile cu ucigasii credin­ciosilor ortodocsi si ai evreilor. Aceasta nu ne surprinde!Dar la ce gândeau iezuitii când afirmau cu încapatânare ca neîntreruupta cooperare acordata dictatorilor de catre prelatii Sfintiei sale era o idee absolut personala si nu dictata de Vatican? Atunci când cardinalul Maglione trimitea recomandarea mai sus mentionata catre arhie­piscopul Zagrebului, era aceasta o „idee personala” pe care si-o exprima sub pecetea slujbei de Secretar de stat?Dovada complicitatii între Sfântul Scaun si ustasi, adusa de R.P. Dragoun si pe care tocmai am mentionat-o, încheie acest capitol. Dar iata o noua confirmare a sentimentelor evanghelice care înfloreau si înca mai înfloresc printre credinciosii bisericii catolice croate fata de sârbii ortodocsi. „Federatia muncitorilor croati din Franta trimitea o invitatie pentru o adunare solemna organizata duminica, 19 aprilie 1959, la ‚Centrul confederatiei generale a muncitorilor crestin în Paris’, pentru a sarbatori a 18-a aniversare a fondarii organizatiei croate "Ustasi". Pe invitatie se putea citi: ‚Ceremonia va începe cu o liturghie sfânta la biserica Notre Dame de Lorette’. Dar cititorul, edi­ficat asupra acestui început pios, este cu atât mai uimit când descopera imediat dupa aceea, acest îndemn direct: MOARTE SÂRBILOR! ("Le Monde", 19 aprilie 1959). Prin urmare, acest deloc banal document exprima regretul ca nu mai sunt ucisi acum ‚fratii întru Hristos’!”Cartea lui R.P. Dragoun, rector a1 Misiunii croate din Franta, insinueaza ca francezii catolici nu i-au întâmpinat prea calduros pe re­fugiatii croati. Aceasta ni se spune la pagina 59 si 60, iar la paginile 280 si 281, autorul arata "dureroasa dezamagire" pe care au încercat-o acesti refugiati, fiind întâmpinati cu totala lipsa de întelegere din partea fratilor întru credinta.Luând în consideratie documentul mentionat anterior, aceasta lipsa de întelegere pare de înteles; suntem bucurosi ca ai nostri concetateni au aratat atât de putina simpatie unei forme de pietate în care chema­rea la crima mergea mâna în mâna cu liturghia, dupa cea mai buna traditie romano-catolica – "Ustasa". Am fi si mai bucurosi daca asemenea brosuri sângeroase ar fi interzise tiparului si distribuirii lor în Paris.La 10 februarie 1960, infamul arhiepiscop de Zagreb, Alois Stepin murea în satul sau natal, Karlovice, unde i se impusese sa locuiasca. Moartea sa a creat Vaticanului ocazia sa organizeze una din cele mai spectaculoase manifestari, în care dealtfel exceleaza.Cu acea ocazie, multe au trebuit facute ca majoritatea catolicilor sa nu aiba nici o îndoiala asupra "cazului" Stepinac, Prin urmare, Sfântul Scaun s-a autodepasit pentru a da acestei manifestari toata stralucirea posibila, "Osservatore Romano" si întreaga presa catolica au dedicat mul coloane laudelor închinate „martirului”, „testamentului sau spiritual”, iar cuvântarile tinute de Ioan XXIII au proclamat „respectul acestuia si afectiunea deosebita”; acestea au fost motivele care l-au îndemnat sa acorde acestui cardinal, care nu facea parte din conducerea bisericii (Curia), onorurile unui serviciu religios în catedrala Sf. Petru din Roma, unde el însusi i-a dat iertarea de toate pacatele. Si pentru a desavârsi aceasta ridicare în slavi, presa a anuntat începerea pregatirilor pentru beatificarea acestei ilustre persoane. Trebuie sa admitem ca merita o asemenea proslavire, si chiar si aureola primita, pentru ca a respectat "sfânta supunere" si pentru ca a dus la îndeplinire directivele Sfântului Scaun privind relatiile „sincere si cordiale” dintre el si ustasi.Dar, chiar si printre catolici, speram ca se vor gasi câtiva care sa discerna în spatele acestei exaltari a acestui viitor sfânt si în spatele îngroparii în flori a sângeroaselor amintiri ale „apostolatului” sau, încercarea Vaticanului de a-si ascunde propriile sale crime.
Capitolul 4. Miscarea iezuita în Franta înainte si în timpul razboiului din 1939 – 1945.
Am vazut modul în care Actiunea Catolica, în frunte cu Leon Degrelle si asociatii lui, au pregatit calea lui Hitler spre Belgia cu ajutorul publicatiei "Christus Rex". În Franta, aceeasi actiune subminanta are loc; ea începe în momentul în care Mussolini a venit la putere si se sfârseste în 1940 prin caderea sistemului de aparare nationala. Cât despre Belgia, asa cum ni se spunea, acolo trebuiau refacute „valorile spirituale” în folosul tarii. F.N.C. (Federatia Nationala Catolica) a luat fiinta si fost pusa sub conducerea generalului Castelnau; ea avea aproape 3 milioane de membri. Alegerea sefului organizatiei a fost foarte inteligenta: generalul, o figura militara foarte importanta la cei 78 de ani, acoperea cu propriul sau prestigiu – dar bineînteles, fara sa-si dea seama – un intens program de propaganda clerico-fascista.Ca F.N.C., ca si Actiunea Catolica, era de provenienta iezuita în în­tregime, era evident pentru oricine. Dar mai stim ca bunii parinti, al caror pacat de capatâi era mândria, le placea sa-si puna semnatura pe creatia geniului lor. Asta au facut ei cu F.N.C., dedicând aceasta armata catolica „Inimii Sfinte a lui Isus”, un cult înfiintat de Compania lor si a carui biserica se afla pe colina Montmarte, loc de unde Ignatiu de Loyola si tovarasii lui au pornit sa cucereasca lumea.O carte care trateaza istoria F.N.C.-ului, a carei prefata a fost scrisa de R.P. Janvier, pastra pentru posteritate actul dedicarii citit „la altar” de catre batrânul general. Vom cita numai câteva fraze: „Inima sa­cra a lui Isus, sefii si reprezentantii catolicilor francezi se prostern acum înaintea ta, dupa formarea si organizarea FNC, pentru a restabili domnia ta asupra acestui pamânt... Noi toti, cei prezenti si cei absenti, nu am fost totdeauna fara greseala... Noi purtam povara crimelor pe care natiunea franceza le-a comis fata de tine... De aceea, cu scopul de a repara si ispasi toate acestea îti înfatisam astazi dorinta noastra, intentiile si hotarârea tuturor de a restabili sfânta si împarateasca ta suveranitate asupra întregii Frante, ca sa eliberam sufletele copii­lor ei de o învatatura nelegiuita... Noi nu ne vom mai abate din fata acestei lupte pentru care ne-ai înarmat. Noi dorim ca totul sa se închine înaintea ta si sa-ti fie devotat tie... Sacra inima a lui Isus, te imploram, prin fecioara Maria, sa primesti omagiul... etc.” (George Viance, „Federatia Nationala Catolica”, cu prefata de R.P. Janvier).Cât despre crimele natiunii franceze, acelasi autor catolic le în­sira: cuvinte fatale si obiective generale: socialismul este condamnat, liberalismul este condamnat. Leon XIII a aratat ca libertatea cuvântului si a exprimarii nu pot fi acordate în mod justificat. Papa a aratatde asemenea ca libertatea închinarii (religioasa) nu este justificata... Prin urmare, libertatea gândirii, a presei, învatamântului si religiei, drepturi considerate de unii ca naturale pentru om, nu pot fi acordate sub nici o forma... „Noi trebuie – spunea Pius XI – sa reinstauram învataturile si regulamentele bisericii”.Acesta era principalul scop al F.N.C.-ului, sub controlul guvernarii autoritare, asigurat prin descentralizarea comitetelor din dioceze.„În Actiunea Catolica, ca si în razboi, faimosul cuvânt al genera­lului Castelnau ramâne valabil: Înainte!. Clar si explicit. Stim atunci la ce sa ne asteptam, mai ales când citim cele spuse de Pius XI: „Actiu­nea Catolica este apostolatul credinciosului” (Scrisoare catre cardinalul van Roey, 15 august 1929).Straniu apostolat, constând în respingerea tuturor libertatilor pretuite în tarile civilizate si în locul acestora, sa fie patronul evangheliei totalitare! Este acesta „dreptul de a comunica altora comorile Mântuirii”? (Pius XI, „Non abiamo bisogno”).În Belgia, Leon Degrelle si prietenii lui, eroi ai Actiunii Catolice, au împrastiat în jur aceste "comori ale mântuirii"... revizuite si aduse la zi de parintele iezuit Staempfle, autorul din umbra al lucrarii „Mein Kampf”. Acelasi lucru s-a întâmplat în Franta, unde apostoli laici „alaturându-se activitatii apostolatului ierarhic (bisericesc)”, dupa cum a spus Pius XI, erau foarte ocupati în stabilirea unei noi colaborari. Sa citim ce a scris Franz von Papen, sambelanul secret al papei si mâna dreapta a Führer-ului privitor la acest subiect: „Prima noastra întâlnire a avut loc în 1927, când o delegatie germana, din care aveam onoarea sa fac parte, a venit la Paris pentru "Saptamâna Sociala a Institutului Catolic", sub presedentia monseniorului Baudrillart. A fost într-adevar un prim contact fructuos pentru ca marca începutul unui îndelung schimb de vizite între personalitati importante din Franta si Germania. Din partea Frantei la acea conferinta au participat: R.P. Delattre (iezuit), de la Briere (iezuit) si Denset (iezuit)” (Franz von Papen, „Memorii”). Mai departe acest apostol adauga ca, din când în când, „aceasta conferinta a catolicilor atingea maretii supraomenesti”. Aceasta „maretie” a atins apogeul la 14 iunie 1940, ziua în care steagul cu svastica flutura deasupra Parisului. Stim ca Goebbels, seful propagandei hitleriste, indicase acea data cu trei luni înainte, pe 14 martie, si ca ofensiva germana fusese lansata abia pe 10 mai.Acuratetea acestei preziceri nu este chiar atât de uimitoare pe cât pare. „Iata raportul secret al agentului 654 J.56 aflat în slujba Serviciului Secret German, care trimitea aceste dezvaluiri lui Himmler”. „Paris, 5 iulie 1939: Pot sa declar ca, în Franta, situatia se afla acum în mâinile noastre. Toate sunt pregatite pentru ziua "J" si toti agentii nostri sunt la posturile lor. În mai putin de câteva saptamâni politia si sistemul militar vor cadea ca un pachet de carti”.„Multe documente secrete relateaza ca tradatorii fusesera alesi cu mult timp înainte. Oameni ca Luchaire, Bucard, Deat, Doriot... si Abel Bonnard de la Academia Franceza (Andre Guerber, „Himmler si crimele lui”). Acesta din urma a fugit în Spania dupa eliberare. A revenit în Franta 11 iulie 1958, s-a predat, dar a fost eliberat imediat de catre presedintele Curtii Supreme de Justitie!Cartea extrem de bine documentata a lui Andre Guerber da detalii în ceea ce priveste fondurile alocate acestor tradatori de catre S.R.-ul german. Acesti bani erau câstigati pe merit din moment ce munca acestora era foarte eficace.Pe lânga aceasta, atmosfera fusese pregatita cu mult timp înainte. Pentru "regenerarea" unei tari potrivit vointei Actiunii Catolice, a fost pregatit un întreg incubator de ucenici-dictatori, dupa modelul lui Leon Degrelle, oameni ca Deat, Bucard, Doriot (cel care era, potrivit lui Andre Guerber, agentul nr.56 BK al serviciului secret german). Din toata aceasta banda pestrita el era, de asemenea, cel mai bine vazut de arhiepiscopie si, desigur, de Hitler, care mai târziu, la Sigmaringen i-a dat puteri depline.Doriot era steaua care se ridica; dar pentru viitorul imediat si pentru a crea cu multa prudenta, o tranzitie spre prevazuta si dorita înfrângere era nevoie de alt om, un sef mult respectat care sa fie ca­pabil sa camufleze un dezastru si sa-l prezinte ca pe o "regenerare nationala". Deja în 1936, Canon Coube scria: „Domnul Dumnezeu care l-a adus pe Carol cel Mare si pe eroii cruciadelor, mai poate înca ridica salvatori. Printre noi trebuie sa existe oameni pe care El si-a pus pecetea Sa si care vor iesi la iveala atunci când le va veni vremea... Printre noi trebuie sa existe oameni ai clerului care sunt constructori ai marii rege­nerari a neamului. Dar care sunt conditiile necesare de care au nevoie pentru a duce la îndeplinire aceasta misiune? Calitati naturale cum sunt inteligenta si caracterul; calitati supranaturale ca supunerea fata de Dumnezeu si legile Lui – aceasta fiind cu atât mai indispensabila cu cât aceasta activitate politica este mai întâi morala si religioasa. Acesti izbavitori si oameni cu inimi generoase lucreaza numai pentru gloria lui Dumnezeu...” (Canon Coube, „Sfânta Tereza a copilului Isus si crizele timpului prezent”).Când discipolul lui Loyola compunea aceste reflectii religioase si politice, el stia cine ar fi piosul "izbavitor", pentru ca numele aces­tuia nu era un secret între clerici si fascisti; aceasta ne este confirmata de François Tenand: „O campanie propagandistica inteligenta si in­sistenta a început în sprijinul unei "dictaturi Petain"... În 1935, Gustave Herve a publicat un pamflet pe care îl vom examina mai jos... El este intitulat: "Avem nevoie de Petain", prefata lui fiind o apologie entuziasta a „regenerarii Italiei” si „a si mai uimitoarei regenerari a Germaniei”, de asemenea o exaltare a minunatilor conducatori care erau autorii acestor regenerari. Acum ce putem spune despre poporul nostru francez?... Exista un om pe aici în jurul caruia ne-am putea strânge. Avem si noi un om providential... Vreti sa-l stiti, sa-i cunoasteti numele? Este Petain”."Avem nevoie de Petain" pentru ca patria noastra este într-o pozi­tie periculoasa; si nu numai patria, dar si catolicismul: „Civilizatia crestina este condamnata la moarte daca regimul dictatorial nu ia fiinta în fiecare tara”... Ascultati: „În vremuri de pace, un regim poate fi înlaturat doar printr-o lovitura de stat, daca se vrea sau daca regimul nu are sprijinul armatei si administratiei. Operatiunea poate avea succes numai printr-un razboi si mai ales printr-o înfrângere” (François Tenand, „Ascensiunea politica a maresalului Petain”). Prin urmare, calea care trebuia urmata era deja clara înca din 193 cu scopul de a "re-crestina" Franta; regimul trebuia înlaturat si cea mai buna metoda era de a suferi o înfrângere militara care ne-ar fi plasat sub stapânirea germana. În 1943, acelasi lucru a fost confirmat de Pierre Laval, nobil papal si presedinte al guvernului de la Vichy: „Sper ca Germania va fi biruitoare. Poate pare ciudat sa auzi pe cineva care este înfrânt ca doreste victoria biruitorului. Dar asta pentru ca acest razboi nu este ca cele dinainte. Este un adevarat razboi al religiei! Da, un razboi al religiei” (Postul de radio national [Franta], 2 ian.1943). Aceasta era într-adevar ceea ce dorea biserica, chiar daca este neplacuta pentru uitucul parinte Fessard, pe care l-am mentionat putin mai devreme si care nu doreste sa mai stie de ceea ce era transmis la radio în America pentru 20 de milioane de ascultatori ai "Frontului crestin", de catre fratele sau întru Loyola, parintele Coughlin: „Razboiul german este o batalie pentru crestinism” (7 iulie 1041). Dar în timpul aceleiasi perioade, în Franta ocupata, cardinalul Baudrillart, rector al Institutului Catolic din Paris, spunea acelasi lucru. Ascultati-l: „Razboiul lui Hitler este o solutie nobila facuta cu scopul de a apara cultura europeana” (30 iulie 1941).Prin urmare, pe ambele maluri ale Atlanticului, ca si în întreaga lume de altfel, vocile clerului cântau proslavirea nazismului victorios. În Franta, cardinalul Suhard, arhiepiscop de Paris, dadea un exemplu de colaborare deplina tuturor episcopatelor si la fel facea si nuntiul ie­zuit, monseniorul Valerio Valeri.Dupa eliberare, guvernul a rugat Vaticanul sa recheme nu mai putin de 30 de episcopi si arhiepiscopi care erau total compromisi. În final, Vaticanul a consimtit sa recheme trei dintre ei.„Franta a uitat, scria Maurice Nadeau si "La Croix", cel mai periculos purtator de cuvânt al colaborationismului, si-a reluat locul printre publicatiile Frantei libere, prelatii care i-au îndemnat pe tinerii francezi sa lucreze pentru victoria Germaniei nu au fost judecati” (Prefata la „A fost biserica colaboratoare?”, de Jean Cotereau).În ziarul "Artaban" din 13 dec.1957, se putea citi: „În 1944, "La Croix" a fost pusa sub urmarire pentru ca fusese de partea dusmanului, si a fost adusa în fata Curtii de justitie din Paris; cazul a fost dat judecatorului Raoult, care l-a respins. Afacerea a fost discutata în Parlament pe 13 martie 1946 si s-a aflat atunci ca M. Menthon, ministru al Justitiei si responsabil cu cercetarea amanuntita a presei, luase apararea publicatiei "La Croix". De fapt, „vocea gândirii pontificale” – asa cum l-a calificat Pius XII în 1942, când l-a binecuvântat – a fost singura publicatie care a fost scutita de masurile de suprimare a publicatiilor aparute în timpul ocupatiei, si chiar si asa, "Artaban" ne reaminteste: „"La Croix" primea indicatii de la locotenentul german Sahm si, la Vichy, de la Pierre Laval”.Desigur, "gândirea pontificala" si directivele hitleriste coinci­deau în mod fericit. Acest fapt este confirmat daca studiem cu atentie editiile de razboi ale acestui ziar atât de stimat. Una din atributiile iezuitilor, si nu de cea mai mica importanta, era de a dirija întreaga presa catolica. În diferite ziare, ajustate nevoilor cititorilor lor, ei aruncau ca lucru de maxima necesitate, um­bre ale acestei "gândiri pontificale" care, sub aspectele ei unduitoare, îsi atingea în mod implacabil telul propus. Nu exista nici un ziar sau periodic "crestin" care sa nu se bucure de colaborarea câtorva iezuiti, desigur, foarte discreti. Acesti preoti care sunt „totul pentru toti” sunt desigur cei mai potriviti pentru rolul de cameleoni. Stim ce au facut ei, desi dupa eli­berare am avut surpriza sa vedem aparând pretutindeni preoti care „au facut parte din rezistenta” (alaturându-se acesteia mai târziu decât ceilalti, cei drept!) si care marturiseau acum ca biserica nu colabora: NICIODATA, NICIODATA.Uitate, abolite, evaporate au fost articolele din "La Croix" si din celelalte ziare catolice, mandatele episcopale, scrisorile pastorale, comunicarile din partea Consiliului Cardinalului si arhiepiscopilor, predicile cardinalului Baudrillart, care chemau tineretul francez sa îmbrace uniforma nazista si sa serveasca L.V.F.-ul, nu înainte de a jura credinta lui Hitler! Toate acestea au fost uitate!„Istoria este un roman”, spunea un gânditor deziluzionat. Cea corespunzatoare epocii noastre ar putea fi descrisa eu adevarat în aceasta definitie: romanul este scris sub ochii nostri. Multi "istorici" contri­buie la aceasta, clerici binevoitori ca si laici, si putem fi siguri ca rezultatul va fi edificator: un roman catolic, desigur. Contributia iezuitilor este foarte mare, ei fiind merituosi urmasi ai parintelui Loriquet, a carui „Istorie a Frantei” ne-a dat o asemenea imagine ireala a lui Napoleon. În comparatie cu aceasta fapta vitejeasca plina de îndemânare, ca­muflarea colaborarii dintre clerici si ocupantii germani din perioada 1940-1944 era o chestiune simpla, la fel si contributia la disparitia dovezilor acestei colaborari. Si aceste fapte înca mai continua; peste ani, atât de multe articole au fost scrise în ziare, periodice, carti sub patronajul lui "Imprimatur", menite sa cânte laude îndreptate catre super-patriotii neîntelesi ca Suhard, Baudrillart, Duthoit, Auvity, Du Bois de la Villerabel, Mayol de Luppe, etc.!!! Ce multime de pagini umplute cu laude la adresa atitudinii eroice a episcopatului în timpul anilor de razboi în care Franta a trecut prin situatii care au determi­nat episcopii francezi sa devina "aparatorii cetatii", cum scria un fals mucalit” (R.P. Deroo). „Calomnie si iar calomnie a ceea ce a fost!”, spunea Basile, acest tip desavârsit de iezuit. „Reabilitare si iar reabilitare!”, spun succe­sorii lui, marii scriitori ai "romanelor istorice". Si aceasta reabilitare este continuata pe scara larga. Generatii viitoare, afundate sub torente de exagerari, îsi vor devota gândul plin de recunostinta spre acesti "aparatori" ai cetatii, acesti eroi ai bisericii romane si ai Patriei, îmbracati în vesmintele albe ale nevinovatiei datorita activitatii apo­logetilor lor; iar unii din ei au fost chiar canonizati! La 25 august 1944, cardinalul iezuit Suhard, arhiepiscop al Parisului (începând cu 11 mai 1940!) si capetenie a colaboratorilor clerici, a hotarât imperturbabil sa sarbatoreasca "Te Deum"-ul victoriei în ca­tedrala Notre-Dame. Am fost crutati de aceasta farsa scandaloasa numai datorita „protestului energic al capelanului general al Fortelor Fran­ceze de Interior – F.F.I.”). Citim în "France-Dimanche" din 26 decembrie 1948: „eminenta sa, cardinalul Suhard, arhiepiscop al Parisului, cu ocazia aniversarii intrarii sale în rândurile preotimii, tocmai primea o scrisoare autografa de la Pius XII care îl felicita, printre altele, pentru rolul jucat de acesta în timpul ocupatiei. Stim ca atitudinea cardinalului în timpul acelei perioade a fost criticata sever dupa eliberare. Când generalul de Gaulle s-a întors la Paris, în august 1944, a refuzat sa se întâlneasca cu cardinalul la „Te Deum”-u1 de la Notre-Dame. La vremea aceea, cardinalul era acuzat fatis de „tendinte colaborationiste”. Felicitarile papei sunt atunci de înteles. Dar exista o poveste a "Te Deum"-ului si mai edificatoare. Iat-o: Dupa debarcarea aliatilor, orasul Renne a avut mult de suferit în luptele care au urmat si au fost foarte multi morti în rândul populatiei civile, deoarece ofiterul comandant al garnizoanei germane refuzase sa evacueze populatia. Când orasul a fost luat, tocmai urma sa se celebreze "Te Deum"-ul, dar episcopul Roques a refuzat categoric nu numai sa ofi­cieze ceremonia dar, de asemenea, nu a permis ca ea sa se desfasoare în catedrala sa. Sa multumesti Cerului pentru eliberarea orasului era o ru­sine intolerabila în ochii prelatului. Din cauza atitudinii sale, el a fost arestat de catre autoritatile franceze la resedinta arhiepiscopului. O asemenea loialitate fata de "gândirea papala" cerea o recompensa pe masura. Ea a venit curând de la Roma sub forma palariei de cardinal. Putem sa-l învinuim pe Pius XII de multe lucruri, dar trebuie sa recunoastem ca întotdeauna i-a recompensat pe ai sai. O scrisoare menita sa-l laude pe cardinalul Suhard, colaborator deosebit, mantia purpurie de cardinal pentru monseniorul Roques, erou al... Rezistentei; acest mare papa a practicat o dreptate împartita în mod just. Desigur, anturajul sau era în stare sa-l sfatuiasca în mod întelept: doi iezuiti germani, Leiber si Hentrich, „cei doi secretari parti­culari si favoriti ai sai”. ("La Croix", 10 oct.1958). Confesorul sau era iezuitul german, Augustin Bea. Sora Pasqualina, o calugarita germana era supraveghetoarea casei si pe deasupra îi gatea masa. Chiar si canarul, care raspundea la suavul nume de "Dumpfal", fusese importat de prin partile Rinului. Dar nu-i spusese Suveranul pontif lui Ribbentrop, dupa invadarea Poloniei de catre Hitler, ca „el întotdeauna avusese o afectiunea deosebita pentru Germania”? („Documentatia catolica”, din 15 martie 195X).
Capitolul 5. Gestapo-ul si iezuitii.
Daca bunavointa si prietenia lui Pius XI si Pius XII nu s-au oprit niciodata fata de Führer-ul pe care l-au adus la putere, atunci trebuie sa recunoastem ca el a îndeplinit toate conditiile pactului prin care era legat de Vatican. Asa cum promisese în mod expres sa „stranguleze” pe anticlericali, acestia i-au urmat curând pe evrei si liberali în lagarele de concentrare. Stim cum a decis conducatorul celui de al III-lea Reich soarta evreilor: ei erau pur si simplu masacrati sau, când era mai avantajos, erau pusi sa trudeasca pâna la epuizare si apoi lichidati. În acest caz, „solutia finala” era doar întârziata. Dar sa vedem mai întâi cum o personalitate special „autorizata”, Franco, Cavaler al Ordinului lui Hristos, confirma explicit cârdasia dintre Vatican si nazisti. Potrivit ziarului "Reforma", iata ce publica presa dictatorului spaniol (Franco) la 3 mai 1945, data mortii lui Hitler: „Adolf Hitler, fiu al bisericii catolice, a murit aparând cresti­nismul. Prin urmare, este de înteles ca nu pot fi gasite cuvinte pentru a deplânge moartea lui, când s-au spus atâtea pentru a-i preamari viata. Deasupra ramasitelor lui pamântesti se înalta figura sa morala biruitoare. Odata cu cununa de martir, Dumnezeu i-a dat lui Hitler laurii Victo­riei” ("Reforma", 21 iulie 1945). Un comunicat dat la Vatican, via Madrid.Desigur, eroul disparut merita cu prisosinta gratitudinea bisericii romane si ei nu uitau. Hitler a servit biserica cu credinciosie: toti cei pe care biserica îi socotea dusmani, au suferit consecintele. Si acest "fiu" bun n-a pregetat sa plateasca ceea ce datora sfintei biserici mama, si în special celor ce s-au înrolat ca soldati ai ei.„Am învatat mult de la Ordinul iezuit”, spunea Hitler... „Pâna acum nu a existat ceva mai grandios, pe pamânt, ca organizatia ierarhica a bisericii catolice. Am transferat o mare parte a acestui tip de organizatie, în propriul meu partid... Va voi împartasi un secret. Pun bazele unui ordin... În orasele (în sensul de "cetatile") ordinului meu, vom educa un tineret care va face lumea sa tremure... Hitler s-a oprit apoi, spunând ca nu poate divulga mai mult” (Hermann Rauschning, „Hitler mi-a spus”).O alta personalitate hitlerista, Walter Schellenberg, fost sef al contra-spionajului german, completa aceste confidente ale Führer-ului dupa razboi: „Organizatia SS a fost constituita de Himmler potrivit principiilor Ordinului iezuit. Regulamentul si exercitiile spirituale pres­crise de Ignatiu de Loyola erau modelul pe care Himmler a încercat sa le copieze cu exactitate... Reichführer SS – titlul lui Himmler ca sef suprem al SS-ului – urma sa devina omologul generalului iezuitilor si în­treaga structura a directiei era o imitatie sau copie fidela a ordinii ierarhiei bisericii catolice. Un castel medieval de lânga Paderborn în Westfalia, numit "Webelsburg" a fost restaurat; el a devenit ceea ce ar putea fi denumit "o manastire SS"” (Walter Schellenberg, „Seful contraspionajului nazist va vorbeste”).În ceea ce îi privea, cei mai buni scriitori-teologi erau ocupati cu demonstrarea asemanarii dintre doctrinele naziste si catolice. Si în acest domeniu, fiii lui Loyola erau cei mai ocupati. De exemplu, sa vedem cum prezenta publicului Michaele Schmaus, teolog iezuit, o serie de studii pe marginea acestui subiect. "Imperiul si biserica" reprezinta o serie de scrieri care ar trebui sa ajute la edificarea celui de al III-lea Reich, caci ea uneste statul national-socialist cu crestinatatea catolica... „Miscarea national-socialista este cel mai viguros si mai masiv protest împotriva spiritului secolelor XIX si XX... Un compromis între cre­dinta catolica si gândirea liberala este imposibil... Nimic nu se opune mai puternic catolicismului decât democratia... Sensul redescoperit al "autoritatii stricte" deschide din nou calea unei interpretari reale a autoritatii ecleziastice... Neîncrederea în libertate este bazata pe doctrina catolica a pacatului originar... Poruncile national-socialiste si cele ale bisericii catolice au acelasi tel...” Acest tel era "noul Ev-mediu" pe care Hitler îl promisese Europei. Asemanarea dintre pasionatul anti-liberalism al acestui iezuit din München si fanatismul exprimat în timpul actului dedicarii F.N.C.-ului din biserica Montmartre era izbitoare. În timpul ocupatiei, R.P. Merkle scria: „În aceste zile, libertatea nu mai merita nici o consideratie”. Citate precum acesta ar putea fi date la infinit. Nu este aceasta ura de libertate sub toate formele ei însasi caracteristica stapânului de la Roma? Este usor de înteles cum de s-au armonizat atât de bine doctrinele naziste cu cele catolice. Cel care a demonstrat cu pricepere acest acord, „iezuitul Michaele Schmaus”, a fost numit de "La Croix", zece ani dupa terminarea razboiului, „marele teolog din München” si ni­meni nu va fi surprins sa afle ca el a fost facut „Print al bisericii” de catre Pius XII.În aceste conditii, ce mai ramâne din scrisoarea enciclica "Mit brennender Sorge" a lui Pius XI, care parea ca ataca nazismul? Nici un cazuist nu a încercat sa ne lamureasca... desigur!"Marele teolog" Michaele Schumaus avea multi rivali, potrivit unui autor german care vede în cartea „Katolisch-Konservatives Erbgut” cea mai uimitoare carte publicata vreodata de editurile catolice germane. „Aceasta antologie care aduna la un loc texte din principalii teoreti­cieni catolici ai Germaniei, de la Gorres la Vogelsang, ne face sa cre­dem ca national socialismul a izvorât din ideile catolice”. Când a scris aceasta prefata, Günter Buxbaum nu-si dadea seama ca descrierea sa era perfecta. O alta persoana bine informata, principalul izvor al pactului din­tre Sfântul Scaun si Berlin si sambelanul secret al papei, Franz von Papen, era si mai explicit: „Al III-lea Reich este prima putere mondiala care nu numai ca recunoaste, dar pune si în practica înaltele principii ale papalitatii”.Acestei afirmatii noi i-am adauga rezultatul acestei „puneri în practica”: 25 de milioane de victime ale lagarelor de concentrare – ci­fra oficiala publicata de ONU.Aici gasim necesar sa amintim ceva în special pentru acei care nu pot admite ca masacrele organizate erau unul din "înaltele principii" ale papalitatii. Desigur, aceasta candoare este mentinuta cu sârguinta: „Asemenea fapte barbare tin de trecut!” Asta o spun "bunii apostoli" oa­menilor de rând, în timp ce ridica din umeri în fata necatolicilor „pentru care focurile Sfintei inchizitii mai ard înca” ("Marturia crestina", ziar, 6 dec.1957). Asa sa fie! Dar sa punem de-o parte marturiile foarte abundente despre ferocitatea clericala a anilor de demult si sa le luam în consi­deratie pe cele de privesc secolul XX. Nu vom reaminti nici ispravile unor oameni ca Stepinac sau Marcone din Croatia, nici de cele ale lui Tiso în Slovacia, dar ne vom limita sa examinam cât de ortodoxe erau "înaltele principii" pe care ei le puneau în practica. Sunt aceste prin­cipii, astazi, renegate printr-o "doctrina luminoasa", sunt ele respinse în mod oficial de Sfântul Scaun, la fel ca si alte greseli ale trecutu­lui întunecat? Este usor de aflat. Sa deschidem, de exemplu, „Mari apologii” a abatelui Jean Vieujan, care cu greu ar putea fi considerata „medievala”, desi este datata „193X”; Ce citim aici? „Pentru a accepta principiile Inchizitiei, trebuie sa posezi doar o mentalitate crestina, si asta este tocmai ceea ce le lipseste crestinilor... Biserica nu are nici o sfiala în acest domeniu”. Nimeni nu ar fi putut s-o spuna mai bine. Este necesara o alta dovada, nu mai putin ortodoxa si moderna? Ascultati-l pe R.P. Janvier, un faimos predicator la Notre Dame: „Prin natura puterii ei indirecte asu­pra chestiunilor pamântesti, nu ar trebui ca biserica sa aiba dreptul sa astepte de la statele catolice ca acestea sa oprime pe eretici chiar pâna la lichidarea lor? Iata raspunsul meu: Da, eu sustin aceasta, sa se mearga pâna la moartea acestora!... Sprijinindu-ma mai întâi de toate pe practica si apoi pe învatatura bisericii; si sunt convins ca nici un catolic nu va sustine contrariul fara a pacatui în mod grav”.Nu am putea sa-l acuzam pe acest teolog ca ar vorbi în dodii. Cuvântarea sa a fost clara si limpede. Ar fi imposibil sa spui mai mult cu mai putine cuvinte. Totul este aici, privitor la dreptul pe care biserica si-l aroga de a-i extermina pe acei a caror credinta nu corespunde cu a ei: „învatatura” care o sileste, „practica” ce o legitimeaza prin traditie si chiar „chemarea la ordine a statului crestin”, reprezentata atât de bine de cruciada hitlerista.Urmatoarele cuvinte, departe de a fi ambigui, nu au fost pronuntate în întunecimea Evului Mediu: „Biserica poate condamna pe eretici la moarte pentru ca orice drept pe care acestia îl au exista numai datorita tolerantei noastre, si aceste drepturi sînt aparente doar, nu si reale”. Autorul acestei afirmatii este generalul iezuit, Franz Wern (1906-1915) si faptul ca era german da si mai multa greutate declaratiei sale. Tot în timpul secolului XX, cardinalul Lepicier, conducator notoriu al bisericii, scria: „Daca cineva declara în mod public ca este un eretic sau încearca sa-i converteasca pe altii prin cuvântul sau faptele sale, nu numai ca poate fi excomunicat, dar de asemenea poate fi pe buna dreptate omorât”. Daca acesta nu este un apel caracteristic la crima, atunci nu stiu ce sa mai zic.Este dorita de asemenea si contributia suveranului pontif? Iat-o, din partea unui papa modern al carui "liberalism" a fost criticat de clerul intransigent: papa iezuit, Leon XIII: „Blestemul este asupra ori­carui om care spune ca Duhul Sfânt nu doreste ca noi sa-i omorâm pe eretici”. Ce alta autoritate poate fi invocata mai presus de cea a Duhu­lui Sfânt? Chiar daca acest lucru poate nemultumi pe cei ce manipuleaza perdelele de fum (cu referire la cei ce semnalizeaza prin coloane de fum alegerea unui nou papa), care încearca sa linisteasca constiintele nelinistite, "înaltele principii" ale papalitatii ramân neschimbate si, printre altele, exterminarea în numele credintei este tot atât de vala­bila si canonica azi precum a fost si în trecut. O concluzie „foarte iluminanta” – ca sa folosim un cuvânt atât de drag misticilor – când luam în considerare ceea ce s-a întâmplat în Europa între 1939 si 1945.„Hitler, Goebbels, Himmler si cei mai multi membri din «vechea garda» a partidului erau catolici”, scria Frederic Hoffet. „Si asta nu întâmplator, caci datorita apartenentei religioase a sefilor, guvernul national-socialist a fost unul din cele mai catolice din câte a avut Germania... Aceasta înrudire între national-socialism si catolicism este si mai izbitoare daca studiem cu mai multa atentie metodele de propagare da si organizarea interna a partidului. Privitor la acest subiect, nimic nu este mai concludent decât activitatea lui Josef Goebbels. Acesta fuse­se crescut într-un colegiu iezuit si facuse seminarul teologic înainte de a se dedica literaturii si politicii... Fiecare pagina, fiecare rând al scrierilor sale reînvie învatatura profesorilor sai; asa ca el pune accentul pe supunere... pe dispretul fata de adevar... „Unele minciuni sînt tot atât de necesare ca si pâinea!”, proclama el în virtutea relativismului moral extras din scrierile lui Ignatiu de Loyola.Hitler nu acorda laurii iezuitismului sefului propagandei, ci sefu­lui Gestapo-ului, dupa cum spunea si celor apropiati: „Îl pot vedea pe Himmler ca pe un Ignatiu de Loyola al nostru”. Ca sa vorbeasca astfel, Führer-ul trebuie sa fi avut motive serioase. Mai întâi observam ca Kurt Heinrich Himmler, Reichführer al SS-ului, Gestapo-ului si fortelor politienesti germane, parea a fi unul din cei mai impregnati de clericalism dintre toti membrii anturajului catolic al lui Hitler. Tatal sau fusese director al unei scoli catolice în München si apoi tutore al Printului Rupecht al Bavariei. Fratele sau, calugar benedictin, traise la manastirea Maria Zaach, unul din locurile cele mai înalte ale pangermanismului. El a mai avut un unchi care a ocupat o pozitie înalta în canonul Curtii Ba­variei, iezuitul Himmler.Autorul german, Walter Hagen, da de asemenea unele informatii dis­crete: „Generalul iezuitilor, contele Halke von Ledochovschi, era pregatit sa organizeze, pe bazele obisnuite ale anti-comunismului, unele colaborari între Serviciul secret german si Ordinul iezuitilor”.Ca rezultat, în cadrul Serviciului central de securitate al SS, s­-a înfiintat o organizatie, iar majoritatea pozitiilor cheie erau ocupate de preoti catolici purtând uniforma neagra a SS-ului. Parintele iezuit Himmler era unul din ofiterii superiori ai acestei organizatii.Dupa capitularea celui de al treilea Reich, parintele iezuit Himmler a fost arestat si închis la Nüremberg. Audierea lui de catre tribunalul international ar fi putut dezvalui lucruri foarte importante, dar Providenta a vegheat cu ochi vigilenti: unchiul lui Heinrich Himmler nu a mai aparut înaintea tribunalului. Într-o dimineata, el A FOST GASIT MORT ÎN CELULA LUI, iar publicul nu a aflat niciodata cauza mortii sale. Nu vom pata memoria acestui cleric presupunând ca îsi pusese capat zilelor de buna voie, împotriva învataturii solemne a bisericii romane.Desigur, moartea lui a fost la fel de brusca si oportuna ca aceea a unui alt iezuit, cu putin timp înainte, parintele Staempfle, autorul nerecunoscut al cartii lui Hitler, "Mein Kampf". Stranie coincidenta, desigur. Dar sa ne întoarcem la Kurt Heinrich Himmler, sef al Gestapo-ului, ceea ce înseamna ca a tinut în mâinile sale principalele pârghii ale pu­terii acelui regim. Care este meritul sau personal în câstigarea unei ase menea pozitii înalte? A vazut Hitler în el un geniu superior, atunci când l-a comparat cu creatorul Ordinului iezuit? Desigur, nu este ceea ce spun marturiile celor care îl cunosteau si care vedeau în el nimic mai mult decât o mediocritate.Oare stralucea acea stea cu o lumina de împrumut? Cine este cu ade­varat K. H. Himmler, seful oficial care a domnit de fapt peste Gestapo si peste serviciile secrete? Cine trimitea milioane de oameni, deportati din motive politice, împreuna cu evreii la moarte? Era cumva nepotul insipid al unchiului, fost canon al Curtii Bavariei, unul din favoritii lui Ledochovschi, un parinte iezuit si ofiter superior în SS?Poate parea necugetat si chiar obraznic sa scrutezi atât de indis­cret scena ascunsa a istoriei. Piesa se joaca pe scena înaintea luminilor combinate ale rampei. Acest lucru este normal pentru orice spectacol; iar cel care vrea sa priveasca dincolo în culise poate fi privit ca unul car produce tulburari si este prost crescut.Totusi, vraja care îi leaga pe actori de acela asupra caruia sînt fixate privirile publicului, vine în întregime din spatele scenei. Acest lucru este mai evident atunci când studiem pe acesti "monstri sacri" si ne dam seama ca, de fapt, ei sînt departe de ceea ce ne închipuim noi ca reprezinta. Aceasta s-a întâmplat si în cazul lui Himmler. Dar n-ar fi drept sa spunem acelasi lucru despre cel care l-a folosit ca mâna lui dreapta, adica Hitler? Când îl vedeam pe Hitler gesticulând pe ecran sau îl auzeam latrându-si cuvântarile lui isterice, nu aveam oare impresia ca priveam miscarile unui automat gresit reglat, cu resorturile întinse la maxim? Chiar miscarile sale cele mai simple ne reamintesc de o papusa mecanica. Cât despre ochii lui goi si bulbucati, nasul lipsit de fermitate, fizio­nomia puhava a carei vulgaritate nu putea fi salvata de mesa de par sau mustata perie care parea lipita sub nas...Era oare acest tip mormait la întâlnirile publice, un adevarat sef? Era el adevaratul "stapân" al Germaniei, un autentic om de stat al ca­rui geniu urma sa întoarca lumea cu susul în jos? Sau era doar un înlocuitor rau al tuturor acestora? O piele de acoperire istet umflata si o fantoma pentru mânuirea maselor, un agitator al multimilor?El însusi a recunoscut aceasta atunci când a spus: „Eu sînt doar o trâmbita”. François Poncet, ambasadorul Frantei la Berlin, confirma ca Hitler muncea foarte putin, nu prea citea si îi lasa pe colaboratorii sai sa-si vada de ale lor. Cei care îl ajutau dadeau aceeasi impresie de go­liciune si irealitate. Primul, Rudolf Hess, care a zburat spre Anglia în 1941, a aparut la procesul de la Nüremberg ca un strain de aceasta lume si nu am aflat niciodata daca era complet nebun sau era doar lunatic.Al doilea era grotescul Goering, încrezut si obez, care purta cea mai spectaculoasa uniforma de opereta, un mâncau, un mare jefuitor de picturi si, pe deasupra, morfinoman.Celelalte personalitati principale ale partidului era asemanatore si la procesul de la Nüremberg una din cele mai mari surprize a ziaristilor a fost ca acesti oameni, pe lânga defectele lor individuale, erau lipsiti de inteligenta, caracter si erau mai mult sau mai putin insignifianti.Singurul care a stat deasupra acestei adunari vulgare – datorita agerimii dar nu si meritelor sale morale – a fost Franz von Papen, sambelanul papei, „omul bun la toate”... care urma sa fie achitat.Daca Führer-ul se dovedeste a fi o marioneta extraordinara, era oa­re cel care l-a creat mai deosebit? Sa ne amintim maimutarelile acelui „Cezar potrivit pentru carnaval”, rostogolindu-si ochii lui mari si negri pe care îi dorea scânteietori, pe sub acea neobisnuita palarie împodobit cu ciucuri! Si acele fotografii destinate propagandei, luate dinspre pi­cioare si care scoteau în evidenta doar falcile, omul minune, ca o stânca neclintita – simbol al vointei care nu cunostea obstacole!Ce vointa! Din marturisirile câtorva tovarasi ai lui, aveam imaginea cumplita a unui om mereu indecis; acest "om minune" care urma sa „cotro­peasca totul” în forta (ca sa folosim termenii cardinalului Ratti, viitor Pius XI), nu a rezistat avansurilor facute de catre cardinalul iezuit Gasparri, Secretar de Stat, în numele Vaticanului. Doar câteva întâlniri secrete l-au convins pe "revolutionar" sa se înroleze cu tot calabalâcul sub stindardul Sfântului Scaun, pentru a-si construi o cariera stralucita pe care o stim atât de bine, încât fostul ministru, Carlo Sforza, a putut scrie: „Într-o zi, când timpul va fi atenuat amarul si ura, se va recunoaste ca orgia brutalitatilor sângeroase care au transformat Italia într-o închisoare pentru 20 de ani si în ruine de-a lungul razboiului din 1940­-1945, îsi au originea într-un caz aproape unic în istorie: completa dis­proportie dintre legenda creata artificial în jurul unui nume si reala capacitate a bietului diavol care a purtat acel nume, un om care nu se împiedica de cultura”. Aceasta formula perfecta este aplicabila lui Hitler, ca si lui Mussolini: aceeasi disproportie între legenda si capacitate, aceeasi lipsa de cultura a acestor aventurieri mediocri cu trecut aproape identic; carierele lor luminoase îsi pot gasi explicatia numai în darul lor de a manipula masele, un dar care le-a adus o publicitate orbitoare.Ca legenda era „creata artificial”, este evident atunci când stim ca astazi aparitia retrospectiva a Führer-ului pe ecranele din Germania provoaca nimic mai mult decât un imens râs.Dar nu era chiar aceasta certa inferioritate a acestor „oameni pro­videntiali” adevaratul motiv al alegerii lor si ridicarii lor la putere. De fapt, aceasta lipsa de calitati individuale poate fi gasita la toti cei alesi de papalitate spre a fi conducatori. Atât în Germania cît si în Italia erau câtiva oameni de Stat, adevarati conducatori, care erau capabili sa preia conducerea si sa guverneze fara a trebui sa apeleze la acest mistic delirant. Dar acestia erau prea stralucitori din punct de vedere intelectual si nu erau suficient de întelegatori. Vaticanul, si în special „eminenta cenusie”, von Zedochovschi, nu i-ar fi putut tine ca pe un baston în mâna sa, si nu i-ar fi putut determina sa serveasca scopurilor sale cu orice pret, pâna la lovitura finala.Am vazut ca atât Mussolini cât si Hitler s-au dovedit foarte maleabili când emisarii Sfântului Scaun le-au oferit puterea. Planul lui Zedochovschi era sa creeze o federatie a natiunilor catolice în centrul Europei, în care Bavaria si Austria (guvernata de iezuitul Seipel) ar fi avut întâietate. Bavaria trebuia sa fie separata de Republica Germana de la Weimar – si, ca din întâmplare, agitatorul Hitler, de origine austriaca, era atunci separatorul Bavariei.Dar sansa de a realiza aceasta federatie si de a-l aseza pe un Habsburg la conducerea ei devenea tot mai slaba, pe masura ce Pacelli devenea tot mai constient de slabiciunea Republicii germane datorita slabului ajutor acordat ei de aliati. Speranta de a pune mâna pe Germania ca un întreg s-a nascut apoi la Vatican si planul a fost modificat în con­secinta: „Hegemonia Prusiei protestante trebuia distrusa si Reich-ul trebui sa domine Europa – si pentru a preveni federalismul german – Reich-ul trebuia reconstruit în asa fel încât catolicii sa fie stapâni” (ziarul "Mercure de France", "Pius XI si Hitler", 15 ianuarie 1934). Aceasta este de ajuns. Facând „stânga împrejur”, Hitler, împreuna cu „camasile lui brune”, s-a transformat dintr-un separatist al Bavariei, într-un apostol al Marelui Reich.
Capitolul 6. Lagarele mortii si cruciadele antisemite.
În ce masura au fost catolicii stapâni ai Germaniei naziste, a iesi curând la iveala, la fel si severitatea cu care au fost aplicate câteva dintre "înaltele principii ale papalitatii". Liberalii si evreii au avut destul timp liber ca sa-si dea seama cât de „la zi” erau aceste principii, fapt confirmat de cele mai multe voci ortodoxe. Dreptul pe care si l-a arogat biserica de a extermina încet sau rapid pe cei ce-i stateau în cale, a fost pus în practica la Auschwitz, Dachau, Belsen, Buchenwald si alte lagare ale mortii.Gestapo-ul lui Himmler, „Ignatiu de Loyola al nostru”, executa cu sârguinta aceste fapte de caritate; Germania civila si militara a trebuit sa se supuna „ca un cadavru în mâna celui ce-l cara” acestei puternice organizatii.Nu este nevoie sa spunem ca Vaticanul si-a spalat mâinile în legatura cu aceste orori. Acordându-i un interviu ziaristului elvetian dr. Nerin F.Gun, care fusese el însusi deportat si se întreba de ce nu intervenise papalitatea atunci, macar acordând un minim de ajutor acelor nenorociti, papa Pius XII a avut nerusinarea sa raspunda: „Stiam ca, din motive poli­tice, în Germania au avut loc persecutii violente, dar noi nu am fost informati niciodata asupra caracterului inuman al represiunii naziste” ("Gazette of Lausanne", 15 nov.1945). Si asta pe vremea când prezentatorul de la Radio Vatican, R.P.Mistiaen, declara ca fusesera primite „dovezi zdrobitor de documentate” asupra caracterului represiunii naziste.Fara îndoiala, Sfântul Parinte „nu era informat” nici de ceea ce se întâmpla în lagarul de concentrare al ustasilor, în ciuda prezentei la Zagreb a propriului sau legat.Odata, totusi, Sfântul Scaun a fost vazut interesându-se de soarta unor oameni condamnati la deportare. Erau 528 de misionari protestanti, supravietuitori ai celor care fusesera luati prizonieri de japonezi în insulele din Pacific si internati în lagarele din Filipine. Andre Ribard, în excelenta sa carte „1960 si secretul Vaticanului”, dezvaluie interventia pontificala în numele acestor nenorociti.Textul apare sub numarul 1591, datat: Tokio, 6 aprilie 1943, într-un raport din partea Departamentului de probleme religioase din teritoriile ocupate, si citez urmatorul paragraf: „Se exprima dorinta bisericii catolice de a-i vedea pe japonezi urmându-si politica fara a permite anumitor propagatori religiosi sa faca greseala de a recâstiga o libertate care nu li se permite”.Din punct de vedere „crestin”, acest pas caritabil nu are nevoie de nici un comentariu, dar nu reprezinta oare ceva semnificativ din punct de vedere politic? În Slovacia – dupa cum stim – M. Tiso, iezuitul conduca­tor, era de asemenea liber sa persecute „fratii de alta credinta”, desi Germania – stat fata de care Slovacia era satelit – era protestanta în mare parte. Aceasta spune multe despre influenta pe care o avea biserica romana în Reich-ul hitlerist!Am vazut, de asemenea, rolul jucat de reprezentantii acestei biserici în Croatia, în exterminarea credinciosilor ortodocsi.Cât despre cruciada antisemita, capodopera a Gestapo-ului, trebuie sa mentionez din nou rolul jucat aici de Roma, fiindca am amintit deja de ispravile monseniorului Tiso, principalul furnizor al camerelor de gaza­re de la Auschwitz. Iata câteva documente la acest dosar.Mai întâi, iata o scrisoare din partea monseniorului Leon Berard, ambasador al guvernului de la Vichy la Sfântul Scaun:
„Domnului Maresal Petain,În scrisoarea dvs., datata 7 august 1941, ma onorati cu rugamintea de a va da unele informatii privind dificultatile ce ar putea aparea – din punctul de vedere al bisericii catolice – ca urmare a masurilor pe care guvernul dvs. le-ar lua în ceea ce-i priveste pe evrei. Am onoarea sa va raspund ca nu mi s-a spus la Vatican nimic care ar putea fi inter­pretat ca o critica sau dezaprobare a legilor sau directivelor în ches­tiune”.
Periodicul "L'Arche", mentionând aceasta scrisoare într-un articol intitulat „Tacerea lui Pius XII”, vorbeste despre un raport ulterior complementar trimis de Leon Berard la Vichy pe 2 septembrie 1941: „Este vreo contradictie între statutul evreilor si doctrina catolica? Numai una, si Leon Berard o aseaza cu respect sub ochii sefului statului. Ea rezida din faptul ca legea din 2 iunie 1941 îi defineste pe evrei ca fiind o rasa., Biserica (scria ambasadorul Vichy-ului) nu a declarat niciodata deschis ca tuturor cetatenilor li s-ar cuveni drepturi egale... Asa cum mi-a spus o persoana cu autoritate de la Vatican, nu veti avea necazuri în ceea ce priveste statutul evreilor” ( "L'Arche", noiembrie 1958).Iata, „pusa în practica”, "teribila" scrisoare enciclica "Mit Brennender Sorge", împotriva rasismului, la care se refera toti apologetii. Dar gasim ceva si mai bun în cartea lui Leon Poliakov: „Propunerea bisericii protestante din Franta ca, împreuna cu biserica romana, sa ia unele masuri împotriva arestarii evreilor în timpul verii anului 1942, a fost respinsa de demnitarii catolici”. Multi parizieni îsi aduc aminte cum copiii evrei erau luati de la mamele lor si trimisi cu trenuri speciale în crematoriile de la Auschwitz. Aceste deportari ale copiilor sunt confirmate, printre alte documente oficiale, într-o nota a SS Haupsturmführer Danneker, din 21 iulie 1942. Aceasta groaznica cruzime a biserici romane – si mai ales a sefilor sai – a inspirat, cu putin timp în urma, rândurile razbunatoare ale periodicului mai sus mentionat, "L'Arche": „De-a lungul a cinci ani nazismul fost autorul atrocitatilor, profanarilor, blasfemiei si crimei. De-a lungul a cinci ani a masacrat milioane de evrei – 6 milioane – dintre care 1.800.000 de copii. Cine, da, cine spunea odata: lasati copiii sa vina la mine? Si pentru care motiv? „Lasati copiii sa vina la mine ca sa-i pot macelari?” Acel papa militant a fost urmat de unul diplomat.Din Parisul ocupat, mergem la Roma, ocupata de asemenea de Germania dupa caderea Italiei. Iata mesajul adresat lui Ribbentrop, ministrul afa­cerilor externe al guvernului nazist german: „Ambasada Germaniei la Sfântul Scaun, Roma, la 28 octombrie, 1943. Chiar daca a fost presat din toate partile, papa nu si-a exprimat dezaprobarea fata de deportarea evrei­lor din Roma. El se poate astepta din partea dusmanilor nostri la reprosuri fata de atitudinea sa, fapt ce va fi exploatat de protestantii din tari­le anglo-saxone în propaganda lor împotriva catolicismului; gândindu-ne la aceasta delicata problema, periclitarea relatiilor noastre cu guvernul german a fost factorul decisiv...” Semnat: Ernst von Weiszaeker („Arhivele secrete din Wilhelmstrasse”).Referindu-se la cariera acestui baron von Weiszaeker – judecat ca si criminal de razboi „pentru ca a pregatit listele de exterminare” – "Le Monde" scrie pe 27 iulie 1947: „Prevazând înfrângerea Germaniei, el s-a numit pe el însusi ambasador la Vatican, profitând de aceasta ocazie pentru a lucra mai îndeaproape cu Gestapo-ul”.În sprijinul cititorilor nostri care nu s-au convins pe deplin, vom cita urmatorul document german care dezvaluie ordinele date de Vatican – si de iezuiti – împotriva evreilor, înainte de începerea razboiului: „Studiind evolutia antisemitismului în Statele Unite, observam cu inte­res ca numarul ascultatorilor postului de radio condus de parintele iezuit Coughlin, bine-cunoscut pentru antisemitismul lui, depaseste 20 de milioane” („Arhivele secrete din Wilhelmstrasse”, doc. 83-2619-I, Berlin).Antisemitismul militant al iezuitilor în Statele Unite, ca pretu­tindeni de altfel, nu ne mira la acesti ultramontanisti, pentru ca este în deplina concordanta cu „doctrina”. Sa vedem ce are de spus în legatura cu acest subiect Daniel Rops de la Academia Franceza; acest autor specializat în literatura religioasa, a publicat numai sub auspiciile „Imprimatorului”. Citim într-una din cele mai cunoscute lucrari ale sale, „Isus si timpul Sau”, publicata în 1944, în timpul ocupatiei germane: „Peste vea­curi, oriunde a fost împrastiata rasa evreiasca, a curs sânge si întotdeauna chemarea la crima rostita în sala de judecata a lui Pilat s-a înecat într-un strigat de disperare repetat de mii de ori. Chipul unei natiuni evreiesti persecutate umple istoria, dar nu poate umbri cealalta fata, mânjita cu sânge si scuipata, fata de care multimea evreiasca nu simte nici o mila. Fara îndoiala, Israel nu a avut de ales si a trebuit sa-L omoare pe Dumnezeul sau dupa ce l-a renegat, si, cum sângele cere în mod tainic sânge, mila crestina se poate sa nu aiba nici ea de ales; cum sa nu compenseze Cel Sfânt cumplita crima (crucificarea) cu pogromuri cumplite?”Bine zis! Sau spus mai pe sleau, daca mii de evrei au trebuit sa mearga în camerele de gazare de la Auschwitz, Dachau sau alte lagare, atunci aceasta era ceea ce ei meritau. Aceasta nenorocire venea prin „vo­inta divina” si „mila crestina” ar fi facut o greseala daca s-ar fi în­dreptat spre ei.Eminentul profesor Jules Isaac, presedinte al organizatiei „Priete­nia iudeo-crestina”, a exclamat atunci când s-a referit la acest pasaj: „Aceste teribile si blasfemiatoare fraze provoaca o oroare insuportabila”, afirmatie si mai accentuata printr-o nota care spune: „Printre evreii de azi, unii încearca sa se scuture de aceasta grea responsabilitate. Onora­bile sentimente, desigur, dar nu putem contrazice evidentele istoriei. Teribila greutate (a mortii lui Isus) pe care trebuie sa o poarte Israe­lul nu depinde de oameni ca sa fie respinsa” (Jules Isaac, "Isus si Israel”).Deci, de la afirmarea doctrinala a înaltelor principii papale, pâna la punerea lor în practica de catre Himmler, „Loyola al nostru”, cercul se închide – si putem spune – antisemitismul furibund al Führer-ului si­-a pierdut cea mai mare parte din mister. Dar, întorcându-ne la subiect – nu arunca aceasta mai multa lumina asupra acelui personaj înselator? Lucrurile imaginate înainte de razboi într-o încercare de a explica disproportia evidenta dintre om si rolul pe care l-a avut de jucat! Era un gol, un vid simtit de toti. Pentru a umple acest gol, au abundat legendele: au fost împrastiate în strainatate povesti, nu totdeauna fara sco­pul secret de a induce în eroare! Stiinte oculte, magicieni orientali, astrologi, au inspirat – se spunea – pe sihastrul somnambul de la Berchtesgaden. Si alegerea zvasticii ca insigna a partidului nazist, ori­ginara fiind din India, parea sa sustina aceasta idee.Domnul Maxime Mourin respinge însa aceasta afirmatie: „Adolf Hitler fusese elev al scolii din Lambach si a cântat în corul de baieti al cate­dralei cu acelasi nume. El a descoperit acolo zvastica, pentru ca era semnul heraldic al preotului Hagen, administratorul abatiei” (Maxime Mourin, „Istoria marilor puteri”).Inspirarea Führer-ului este, de asemenea, explicata cu usurinta, fara a fi nevoie sa se recurga la filozofii tainice sau exotice. Daca este evident ca acest „fiu al bisericii catolice”, cum l-a descris Franco, era supus unor impulsuri din partea unor conducatori tainici, stim, de asemenea, ca acestia nu au nimic în comun cu magia orientala.Iadul pamântesc care a devorat 25 de milioane de victime poarta o alta pecete, usor de recunoscut: cea a oamenilor care au fost nevoiti sa treaca printr-o lunga si meticuloasa „instruire” prescrisa de „Exercitiile spirituale” (ale iezuitilor).
Capitolul 7. Iezuitii si Collegium Russicum.
Printre nenumaratele cauze care au determinat Vaticanul sa ho­tarasca începerea primului razboi mondial, prin îndemnarea lui Franz Iozef, împarat al Austriei, de a „pedepsi crunt pe sârbi”, una din cele mai importante a fost, dupa cum am vazut, dorinta de a da o lovitura de­cisiva bisericii ortodoxe, aceasta biserica rivala de secole.În spatele micii natiuni sârbe Vaticanul vedea Rusia, traditionalul protector al bisericii ortodoxe din Balcani si din Europa de Est; si lo­vind Serbia, tintea si Rusia. Iata ce scria Pierre Dominique: „Pentru Roma, aceasta afacere a devenit de o importanta vitala: o victorie a monarhiei apostolice asupra tarismului putea fi considerata ca o victorie a Romei asupra bisericii schismatice din Est”.Conducerea bisericii romane nu s-a îndoit nici o clipa ca o asemenea victorie ar putea fi obtinuta fara un macel gigantic. Riscul, sau mai bine zis certitudinea acestuia, a fost acceptat, pentru ca aliantele îl faceau inevitabil. Îndemnat de secretarul sau de stat, Merry del Val, Pius X nu l-a tinut secret si însarcinatul cu afaceri al Bavariei scria guvernului sau în ajunul conflictului: „El (papa) nu crede ca armatele franceze si ruse ar reusi într-un razboi împotriva Germaniei” (Baverische Dokumente zum Kriegsausbruch, III, pag. 206).Aceste calcule josnice s-au dovedit a fi gresite. Primul razboi mon­dial, care a devastat nordul Frantei si a lasat în urma lui câteva mili­oane de morti, nu a împlinit dorintele Romei; în schimb a divizat Austro-Ungaria, lipsind Vaticanul de cea mai importanta fortareata din Europa si i-a eliberat pe slavii care faceau parte din acea dubla monar­hie a stapânirii apostolice a Vienei.În plus, revolutia rusa a eliberat de sub controlul Vaticanului pe acei romano-catolici – din care mare parte de origine poloneza – care traiau în fostul imperiu tarist.Înfrângerea a fost totala. Dar cu recunoscuta-i rabdare si migala, biserica romana era gata sa reînceapa cu noi eforturi atacul asupra Estului, fapt care se combina atât de bine cu ambitiile pangermanismului.De aici, asa cum am mentionat mai devreme, iesirea la suprafata a dictatorilor si cel de al doilea razboi mondial cu ororile sale; lichidarea (dezmembrarea} Poloniei si „catolicizarea fortata” a Croatiei erau numai doua exemple atroce ale acestor orori.Nu avea nici o importanta ca 25 de milioane au murit în lagarele de concentrare, ca alte 32 de milioane de soldati au murit pe câmpul de lupta si 29 de milioane au fost raniti si mutilati; acestea sunt statisticile oficiale ale ONU si arata marimea acelui macel! De aceasta data, con­ducerea bisericii romane credea ca scopurile sale fusesera atinse; si se putea citi în ziarul "Basler Nachrichten" din Basel: „Actiunea germana asupra Rusiei ridica problema evanghelizarii acestei tari; Vaticanul es­te foarte interesat în aceasta” („Basler Nachrichten”, 27 martie 1942).Si acest extras dintr-o carte menita sa-l glorifice pe Pius XII: „Vaticanul si Berlinul au încheiat un pact care permitea misionarilor catolici de la Collegium Russicum sa patrunda în teritoriile ocupate si sa plaseze teritoriile Baltice sub nunciatura Berlinului” („Mesaje din timpul razboiului, adresate lumii”, de Pius XII)."Catolicizarea" Rusiei era pe punctul de a începe sub protectia Wehrmacht-ului si SS-ului în acelasi mod în care fusese facuta în Croatia de catre Pavelici si asociatii lui, dar la o scara mult mai mare. Acesta era cu adevarat un triumf pentru Roma! Ce dezamagire apoi când atacul hitlerist s-a oprit în fata Moscovei si când von Paulus si armata sa au fost prinsi la Stalingrad! Era în perioada Craciunului din 1942 si se poate citi din nou mesajul – mai degraba o vibranta chemare la arme – adresat „natiunilor crestine” de catre Sfântul Parinte: „Acesta nu este un timp pentru plângere, ci pentru actiune. Fie ca entuziasmul pentru cruciada sa cuprinda crestinatatea si chemarea "Dumnezeu o vrea" sa fie auzita; fie ca noi sa fim gata sa ne sacri­ficam si sa slujim ca cruciatii din vechime... Noi va rugam si va imploram sa luati asupra voastra gravitatea si grozavia situatiei... Cât despre voluntarii care participa la aceasta sfânta cruciada a timpurilor moder­ne, ridicati sus stindardul si declarati razboi întunericului acelei lumi care este despartita de Dumnezeu”.În aceasta zi a nasterii lui Isus suntem departe de „pacea crestina”. Aceasta cuvântare razboinica nu era expresia acelei „stricte neutralitati” cu care se auto-magulea Vaticanul când era vorba de probleme in­ternationale. Acea cuvântare era cu atât mai nepotrivita cu cât Rusia era aliatul Angliei, Americii si Frantei libere! Zâmbim când citim vehementele contestatii ale aparatorilor lui Pius XII, care ne spun ca razboiul lui Hitler nu a fost o cruciada, când acest cuvânt apare clar mentionat în mesajul Sfântului parinte. „Voluntarii” pe care papa îi chema la arme, acestia erau din Diviziile „Azul” si din cei recrutati de cardinalul Baudrillart la Paris. Acesta declarase pe 30 iulie 1941: „Razboiul lui Hitler este un plan nobil de aparare a culturii europene”.Notam, totusi, ca Vaticanul nu mai este interesat în apararea aces­tei culturi, caci el tinde sa revolte natiunile Africii împotriva Frantei. Pius XII spunea: „Biserica catolica nu se identifica cu cultura Vestului” ( "Le Monde", 13 aprilie 1956).Înselatoriile si contradictiile grosolane sunt interminabile, mai ales din partea celor care-l acuza pe Satan a fi „tatal tuturor minciunilor”!Campania din Rusia a armatelor hitleriste, „acesti nobili aparatori ai culturii europene”, a fost sustinuta si a avut parte si de implicarea iezuitilor care converteau oameni. Cineva ar fi mirat de ceea ce facea Sfânta Tereza înainte de acest dezastru! Pius o numise (Pius XI) „sfânta care patrona nefericita Rusie” si Canonul Coube a reprezenta stând în picioare „zâmbind, dar tot atât de teribil ca o armata pregatita pentru lupta cu gigantul bolsevic”.Îsi daduse duhul sfânta din Lisieux – folosita pentru tot feluri de lucrari de catre biserica – sub marea si gigantica sarcina data aces­teia de catre Sfântul Parinte? Nu ar fi de mirare.Dar, în locul micutei sfinte, exista înca Regina cerului care îsi asumase deja raspunderea în 1917 de a aduce înapoi în turma bisericii romane pe schismatica Rusie. Sa citim ce scrie "La Croix" despre asta: „Le vom reaminti cititorilor nostri ca însasi Fecioara din Fatima promisese convertirea rusilor, daca toti crestinii ar fi executat cu sinceritate si bucurie toate legii evanghelice” ("La Croix", 11 iunie 1947).Vrem sa subliniem ca, potrivit preotilor iezuiti care sunt mari specialisti în lucruri miraculoase, Mijlocitoarea cereasca recomanda, ca fiind foarte eficace, folosirea rozariului. Aceasta fagaduinta a Fe­cioarei a fost pecetluita de „un dans al soarelui”, o minune care s-a petrecut din nou în 1951, în gradinile Vaticanului, numai în folosul lui Pius XII.Cu toate acestea, rusii au patruns în Berlin, în ciuda cruciadei cerute de papa – si, pâna acum, conationalii lui Hrusciov nu s-au arata nerabdatori, din câte stiu, sa apara în haine de pocainta si cu lanturi de gât la usa catedralei Sfântul Petru.Ce a mers gresit? Nu au facut crestinii destule rugaciuni cu roza­riul lor? Nu se împlinise numarul de „zeci” de rugaciuni cerut din cer? Am fi tentati sa credem ca aceasta ar fi cauza daca, desigur, nu ar exista anumite detalii obscene în povestea legendara a Fatimei. Promisiunea convertirii Rusiei, data vizionarei Lucia în 1917, a fost scoasa la lumina abia în 1941, când a devenit calugarita si a fost facuta pu­blica în octombrie 1942 de cardinalul Schuster, un partizan aprins al Axei Roma-Berlin; a fost facuta publica la cererea, sau sa zicem ordinul lui Pius XII, acelasi Pius XII care trei luni mai târziu facea sus mentionata chemare la cruciada.Foarte „edificator”, desigur: unul din apologetii Fatimei admite ca din aceasta cauza, problema „si-a pierdut în mod evident ceva din valoarea profetica” (Michael Agnellet, „Miracolul de la Fatima”, pag.54). Acesta este ultimul lucru care s-ar putea spune despre ea! Un anumit canonic, mare specialist în problema "miracolelor portugheze", ne spune ca pe o confesiune: „Trebuie sa marturisesc ca, în ceea ce ma priveste, am adaugat cu mare repulsie la prima mea editie textul facut public de Eminenta sa, Cardinalul Schuster” (Canon Barthas, „Fatima, miracolul sec. XX”). Întelegem, desigur, bunele intentii ale canonului Barthas... Deci, Sfânta Fecioara i-a spus pastoritei Lucia, în 1917: „Daca cerintele mele vor fi luate în seama, Rusia va fi convertita”, povatuind-o în acelasi timp sa tina secretul numai pentru ea. Atunci cum ar fi putut crestinii sa afle cerintele si sa le respecte? „Credibile quia ineptum”.Se pare ca, din 1917 pâna în 1942, "nenorocita Rusie" nu a avut ne­voie de rugaciuni oferite în numele ei, dar ele au fost cerute de urgenta numai dupa înfrângerea nazistilor la Moscova si atunci când von Paulus a fost prins la Stalingrad! Singura concluzie pe care o permite aceasta dezvaluire târzie este urmatoarea: supranaturalul este un lucru puternic, dar trebuie mânuit cu multa atentie.Dupa Montoire, generalul iezuit Halke von Ledochovschi vorbise deja cu trupa sa despre prima adunare generala a Companiei care ar urma sa aiba loc la Roma dupa capitularea Angliei, adunare a carei importanta si stralucire nu si-ar fi gasit egal în întreaga istorie a Companiei!Dar Cerul a hotarât altfel, în ciuda Sfintei Tereza si a Doamnei de la Fatima. Marea Britanie si-a adunat toate puterile în fata inamicului, Statele Unite au intrat în razboi (chiar daca parintele iezuit Coughlin s-a straduit tare mult sa nu se întâmple aceasta), aliatii au debarcat în Africa de Nord iar campania nazistilor în Rusia a fost un dezastru. Pentru Ledochovschi aceasta a însemnat prabusirea marelui sau vis. Exterminatorii din rândurile Wehrmacht-ului si SS-ului se retrageau îm­preuna cu convertitorii iezuiti. Sanatatea generalului nu a rezistat acestui dezastru si acesta a murit.Sa vedem însa ce este acest "Russicum" pe care Pius XI si Ledochovschi l-au adaugat, în 1929, organizatiei si asa destul de bogate si variate a bisericii romane. „Odata cu Constitutia apostolica "Quam Curam", Pius XI a creat acest seminar rusesc, în Roma, unde tineri apos­toli de toate nationalitatile puteau primi pregatirea, "cu conditia ca ei sa adopte, înainte de toate, ritualul religios slav-bizantin, si apoi mintile lor erau prelucrate în asa fel încât sa se dedice în întregime îndatoririi de a aduce Rusia înapoi la turma lui Hristos” ("Noua casa" Viitorul catolic – 7 decembrie 1958).Acesta era scopul colegiului pontifical rus, numit "Collegium Russicum", al Colegiului pontifical Oriental si al Colegiului Roman – toate aceste trei centre fiind administrate de Compania lui Isus. La Colegiul Roman – din Piata del Gesu, 45 – gasim pe ucenicii iezuiti, si printre acestia pe unii care poarta numele de "Russipets", caci ei sînt destinati sa mearga în Rusia. Credinciosii ortodocsi ar trebui sa fie foarte atenti, caci foarte multi campioni valorosi sînt hotarâti sa-i sfarâme. Trebuie sa mentionam, totusi, ca mai sus numitul „Noua casa”, afirma: „Toti acesti preoti sînt desigur destinati sa plece în Rusia. Dar acest proiect nu se poate realiza în momentul de fata”.Potrivit acestei publicatii speciale, presa sovietica numea pe acesti apostoli, „parasutistii Vaticanului”. Si, din marturia unui om bine informat asupra subiectului, am ajuns la concluzia ca aceasta denumire li se potriveste foarte bine. Persoana în cauza nu este altul decât iezuitul Alighiero Tondi, profesor la Universitatea pontificala gregoriana, care a respins exercitiile spirituale ale lui Ignatiu de Loyola, nu fara vâlva, si a demisionat din Companie.Putem citi urmatoarele, între alte declaratii, într-un interviu acordat de acesta unui ziar italian: „Activitatea din Collegium Russicum si din alte organizatii legate de acesta este foarte variata. De exemplu, împreuna cu fascistii italieni si cu ceea ce a mai ramas din nazismul german, iezuitii organizeaza si coordoneaza numeroase grupe anti rusesti, grupe aflate sub ordinele autoritatii ecleziastice. Scopul cel mai înalt este de a fi gata pentru rasturnarea guvernului din Est. Finantarea este facuta de organizatiile ecleziastice conducatoare. Aceasta este activitatea la care recurg capii clerului. Tot acestia ar putea repede sa-si dezbrace sutanele atunci când sînt acuzati ca se amesteca în politica, îndemnând episcopii si preotii din Est sa conspire împotriva guvernelor lor.Când am discutat cu iezuitul Andrei Urusov, am spus ca era condamnabil sa afirmi în "Osservatore Romano", vocea oficiala a Vaticanului, si în alte publicatii ecleziastice, ca spionii demascati sunt „martiri ai credintei”, Urusov a izbucnit în râs.„Ce ai scrie, parinte?” m-a întrebat. „I-ai numi spioni, sau mai rau? Astazi politica Vaticanului are nevoie de martiri. Dar, pentru moment, sunt greu de gasit acesti martiri. Asa ca îi fabricam”.„Dar acesta este un joc necinstit!” El si-a scuturat capul cu ironie.„Esti inocent, parinte. Datorita muncii tale, ar trebui sa stii mai bine decât oricine ca sefii bisericii au fost întotdeauna inspirati de aceleasi reguli”.„Si cu Isus Hristos, cum ramâne?” am întrebat. El a râs.„Nu ar trebui sa ne gândim la Isus Hristos”, a spus el. „Daca ne-am gândi la El, am sfârsi pe cruce. Iar azi a venit timpul sa-i punem pe altii pe cruce si nu sa ne punem pe noi însine acolo” (Interviu aparut în "Il Paese", pe 2 octombrie 1954.Prin urmare, asa cum bine a spus iezuitul Urusov, politica Vatica­nului are nevoie de martiri, voluntari sau nu. El „a creat” milioane în timpul celor doua razboaie mondiale.
Capitolul 8. Papa Ioan XXIII ridica masca.
Dintre toate închipuirile în general acceptate în lume, spiritul de pace si armonie atribuit Sfântului Scaun este probabil cel mai dificil de dezradacinat, caci acest spirit pare a fi mostenit în natura autorita­tii apostolice...În ciuda lectiei istoriei – nu pe deplin cunoscuta sau prea repede uitata – cel care se numeste pe sine "VICARIUS FILII DEI" (Loctiitorul Fiului lui Dumnezeu) trebuie în mod necesar sa întruchipeze – în ochii multora – idealul dragostei si fraternitatii pe care ni-l arata Evanghe­lia. Nu este logic sa fie asa, întrucât si sentimentele o cer?În realitate, evenimentele ne fac sa ne dam seama ca aceasta presu­punere favorabila trebuie combatuta cu putere, si credem ca acest lucru a fost demonstrat în mod suficient. Dar biserica este foarte prudenta – asa cum ni se aminteste adesea – si întotdeauna actiunile ei reale sunt înconjurate în mod indispensabil de precautiuni care înseala aparentele. „Un renume bun face mai mult decât o punga plina cu aur”, spune un pro­verb. Dar este si mai bine sa le ai pe amândoua. Vaticanul – care este extrem de bogat – se ghideaza dupa acest principiu. Pofta lui de dominare politica are întotdeauna pretexte „spirituale si umanitare”, acest asa-zis "centru al crestinatatii" fiind ridicat în slavi datorita pungii pline cu aur (sau cu ajutorul ei) si astfel "bunul renume" asigura curgerea continua a aurului în punga despre care am vorbit. Vaticanul nu se abate de la aceasta linie de conduita, si când pozitia pe care o ia în probleme internationale este clar aratata prin atitudinea celor din ierarhia lui, legenda despre absoluta lui impartialitate de-abia mai este tinuta în viata prin acele scrisori enciclice solemne si prin alte documente pontificale. Era hitlerista a demonstrat si multipli­cat aceste exemple. Dar ar putea oare sa fie altfel când o putere autori­tara vrea sa fie în acelasi timp transcendenta (spirituala) si universala (pamânteasca)?Momente când aceasta masca a parut ca se ridica au fost foarte putine. Pentru ca lumea sa fie martora unui asemenea spectacol, era necesar un moment neprevazut, o întâmplare neasteptata care, în ochii Sfântului Scaun, sa pericliteze interesele sale vitale. Numai atunci ar pune deoparte toate ambiguitatile si îsi pune tot creditul pe care-l are la dispozitia unei anumite partide.Aceasta s-a întâmplat la Roma, pe 7 ianuarie 1960, cu ocazia confe­rintei "la vârf", care aducea împreuna pe conducatorii din Est si din Vest într-o încercare de stabilire a conditiilor unei adevarate coexis­tente pasnice între aparatorii celor doua ideologii. Desigur, pozitia Vaticanului înaintea unui astfel de proiect nu ne lasa nici un dubiu. În ­Statele Unite, cardinalul Spellman a demonstrat-o cu prisosinta prin în­demnul adresat catolicilor de a-si exprima ostilitatea fata de Hrusciov, atunci când acesta a fost oaspetele presedintelui american. De partea lui, dar fara a o exprima în mod clar, papa Ioan XXIII a aratat putin entuziasm fata de destindere în mesajul "crestin". "Speranta", pe care mesajul o ex­prima, de a vedea restabilita pacea în lume, dorinta care ar fi trebuit sa fie un imperativ într-un astfel de document, este foarte fragila în comparatie cu nenumaratele apeluri catre conducatorii vestici de a fi prudenti. Dar, pâna la acea data, Vaticanul îsi aratase doar fata cea buna.Ce s-a întâmplat atunci în mai putin de doua saptamâni? Cumva vreo alta „speranta” – poate de a vedea pe cea dintâi dând gres – s-a dovedit zadarnica? Poate decizia presedintelui Republicii Italia, Gronchi, de a merge la Moscova a facut sa dea pe afara paharul amaraciunii romane? Orice ar fi fost, furtuna a izbucnit brusc pe 7 ianuarie 1960 si tunetele ecleziastice au început sa bubuie (cu o furie fara precedent) asupra conducatorilor statelor „crestine”, vinovati de a vrea sa puna capat razboiului rece. Pe 8 ianuarie, "Le Monde" scria urmatoarele: „În ziua în care presedintele Republicii Italia se pregatea sa mearga într-o vizita oficiala la Moscova, cardinalul Ottaviani, succesorul cardinalului Pizzardo ca secretar al Sfântului Scaun sau sef al tribunalului suprem al bisericii, a tinut o cuvântare uimitoare în biserica Santa Maria Maggiore. Niciodata vreun conducator al bisericii, cu un post atât de important la Vatican, nu a atacat autoritatile sovietice cu atâta furie sau sa mustre cu atâta asprime puterile Occidentale de a fi tratat cu ele”. "Le Monde" a publicat largi extrase din acest discurs violent care justifica pe deplin calificativul de "uimitor".„Timpurile lui Tamerlanes sau întors”, afirma Ottaviani, iar condu­catorii Rusiei sînt descrisi ca „noii antihristi” care „condamna la deportare, închisoare, masacreaza si nu lasa în urma decât pustiu”. Oratorul este socat ca nimeni nu este „speriat când da mâna cu ei” si ca „din contra, se întrec în a schimba zâmbete amabile cu ei”. Apoi el aminteste as­cultatorilor sai ca Pius XII s-a retras la Castel Gandolfo atunci când Hitler a venit la Roma – uitând, totusi, sa adauge ca acelasi pontif a în­cheiat cu numitul Hitler un Concordat foarte avantajos pentru biserica.Calatoriile spatiale nu au fost nici ele crutate în aceasta denuntare violenta: „omul cel nou... crede ca poate viola Cerurile prin acte de bravura în spatiu si astfel sa demonstreze înca odata ca Dumnezeu nu exista”.„Politicienii si oamenii de stat din Occident care”, dupa spusele cardinalului, „s-au prostit de frica”, erau pusi pe jaratic, la fel si „crestinii” care „nu reactionau în nici un fel”...În final, concluzia virulenta si semnificativa: „Putem fi noi multumiti cu orice fel de destindere caci, în primul rând, nu poate fi nici un fel de liniste în omenire pâna când nu se respecta dreptul la libertatea constiintei si credintei si astfel fata lui Hristos este înca o data scuipata, încoronata cu spini si lovita? Putem noi oare întinde mâna acelora care fac astfel de lucruri?”Aceste adresari dramatice nu ne pot face sa uitam ca Vaticanul cu greu poate vorbi despre „respectul constiintei”, caci l-a nesocotit fara rusine în tarile în care avea suprematia, cum a fost Spania lui Franco, unde protestantii au fost crunt persecutati. De fapt, este foarte impru­dent – în special din partea Secretariatului Sfântului Scaun – sa ceara altora sa aiba „un elementar respect” fata de ceea ce biserica romana nu avea deloc.Scrisoarea enciclica "Quanta cura" si "Syllabus" sunt foarte explicite. „Anatema asupra celor ce spun: fiecare om este liber sa îmbratiseze sau sa practice religia pe care o considera a fi corecta” (Syllabus). „Este o nebunie sa gândesti ca libertatea de constiinta si religioasa sunt simple drepturi ale fiecarui om” (Enciclica "Quanta cura"). Judecând dupa modul în care-i trateaza pe eretici, nu este de mira­re ca Vaticanul condamna în mod sistematic toate încercarile de a se ca­dea la învoiala între tarile „crestine” si cele care erau numite în mod oficial „ateiste”. „Nu exista pace pentru cei rai”. Si parintele iezuit Cavelli, ca multi altii înaintea lui, declara ca aceasta intransigenta este „legea cea mai imperativa” a bisericii ro­mane.Ca un corespondent al acestei explozii de furie din partea cardina­lului, vom cita un alt articol care a aparut în acelasi numar al ziarului "Le Monde" din 9 ianuarie 1960: „Umanitatea se apropie de situatia în ca­re distrugerea reciproca devine posibila. În lumea de azi nu exista un alt eveniment care sa poata fi comparat cu acesta... De aceea, noi trebu­ie sa luptam fara încetare în vederea realizarii unei paci juste”. Astfel a vorbit presedintele Eisenhower ieri, marti, înaintea Congresului Statelor Unite, în acelasi timp când la Roma, cardinalul Ottaviani condamna coexistenta ca fiind partasie cu crima lui Cain.Contrastul dintre cele doua moduri de gândire nu poate fi mai izbi­tor: cel uman si cel teocratic, la fel si primejdia de moarte ce pluteste deasupra lumii datorita acelui nucleu de fanatici orbi – am numit astfel Vaticanul."Sfântul" lor egoism este deasupra unei asemenea împrejurari si nu tine cont de urgenta si necesitatea unui acord international, cu scopul evitarii unei exterminari totale care ameninta lumea. Secretariatul Sfântului Scaun – tribunalul suprem, al carui trecut este bine cunoscut – nu tine cont de aceste aspecte minore. Participa ru­sii la liturghie? Acesta este lucrul important si daca presedintele Eisenhower nu-l întelege, aceasta este din cauza ca „s-a prostit de fri­ca”, pentru a folosi termenii vajnicului predicator.Frenezia deliranta a cuvântarii cardinalului Ottaviani ne face sa zâmbim si în acelasi timp ne socheaza. Si multi se gândesc ca acest instigator cu greu ar putea convinge pe „crestini” ca bomba atomica trebuie acceptata cu recunostinta. Dar noi trebuie sa fim atenti! În spatele acestui purtator de cuvânt al Sfântului Scaun sta întreaga organizatie pontificala – si în special aceasta armata secreta a iezuitilor, formata nu din simpli soldati. Toti membrii acestei faimoase Companii lucreaza pe cori­doarele puterii si actiunile lor, fara a face mare zarva, pot fi foarte eficiente, asta însemnând ca pot face mult rau.S-a raspândit zvonul ca atacul brutal al cardinalului Ottaviani nu reflecta cu exactitate conceptia Sfântului Scaun, ci numai pe cea a gru­parii asa-numite "integriste". Presa catolica din Franta a încercat sa atenueze efectele acestui discurs violent – si "La Croix", în special, a prezentat doar scurte extrase din el, omitând partea violenta. Oportunism inteligent, desigur, dar aceasta nu a putut însela pe nimeni. Este pur si simplu imposibil ca o astfel de critica ascutita, de o importanta poli­tica deosebita si care a fost expusa de la amvonul bisericii Santa Maria Maggiore de catre secretarul Sfântului Scaun, sa se fi facut fara aproba­rea sefului conclavului, a însusi suveranului pontif.Si, dupa câte stim, el nu l-a renegat niciodata pe elocventul sau subordonat. Papa Ioan XXIII nu putea arunca el însusi o astfel de bomba – ci facând pe unul din cei mai marcanti demnitari ai conducerii biserici sa-i ia locul, el a vrut sa arate în mod evident acordul sau tacit.Mai mult, printr-o stranie coincidenta, o explozie de mai mici di­mensiuni a avut loc în acelasi timp sub forma unui articol în "Osserva­tore Romano" (ziarul Vaticanului – n.t.) care condamna din nou socialismul, chiar si pe cel ne-marxist, ca fiind opus adevarului crestin. Totusi, cei care "practicau" aceasta greseala politica nu erau excomunicati precum comunistii. Ei înca aveau speranta de a scapa de iad – dar ramânea amenintarea purgatoriului. Prin opozitia vehementa la orice încercare de a aduce împreuna Estul si Vestul, astepta Vaticanul unele rezultate pozitive? Spera într-adevar sa-i sperie pe sefii de state care urmareau o politica de pace? Sau era cel putin speranta de a provoca o miscare printre credinciosi, contrara „destinderii”?Pe cît de irationala poate parea o astfel de speranta, pe atât de posibil este ca ea a cuprins aceste minti clericale. Viziunile lor ciudate sunt cu necesitate legate de producerea unor astfel de iluzii. Si mai mult, acesti prezicatori nu puteau da uitarii o anumita iluzie pe care au folosit-o îndelung pentru a-i însela pe cei ce se încredeau în ei si pe ca re se parea ca o împartasesc. Ne referim la „convertirea Rusiei”, anuntata de Sfânta Fecioara în persoana la Fatima în 1917 pastoritei Lucia, care apoi a îmbracat haina monahala si a marturisit mult mai târziu (în 1941) despre ea.Aceasta poveste cu cocosul rosu ne face sa zâmbim, dar ramâne faptul ca Vaticanul – sub pontificatul lui Pius XII – a propagat-o în toata lumea prin predici, declaratii solemne, discursuri, un torent de carti si pam­flete si prin peregrinarile statuii prin tot continentul, a acestei noi si foarte politice "Notre Dame" careia, se zice, si animalele veneau sa i se închine. Aceasta propaganda zgomotoasa avea scopuri precise, asa cum se aminteste în afirmatiile clare din "La Croix" din 1 noiembrie 1952: „Fatima a ajuns o raspântie. Soarta natiunilor poate fi decisa mai bine acolo decât în jurul mesei tratativelor”.Sustinatorii ei nu se mai pot ascunde în ambiguitati. Alternativa este foarte clara: „Destindere sau razboi rece”. Vaticanul a ales razboiul si nu ascunde acest lucru.Alegerea nu ar trebui sa surprinda pe nimeni. Daca experientele trecute, chiar si cele mai recente, au fost o lectie pentru noi si daca aceasta surprinde pe cineva, noi credem ca aceasta se întâmpla datorita declaratiei neceremonioase sau a lipsei de camuflaj.Începem sa întelegem aceasta violenta când ne dam seama de importanta mizei pentru suveranul pontif. Am judeca gresit Vaticanul crezând ca a renuntat la o speranta tot atât de veche ca însasi schisma: aceea de a aduce pe credinciosii ortodocsi înapoi sub ascultare de Roma, printr-o victorie militara. Ridicarea lui Hitler a avut acest scop, dar nici înfrângerea cruciadei lui nu a deschis ochii conducerii bisericii romane asupra nebuniei unor astfel de ambitii.Mai era o dorinta arzatoare: de a elibera în Polonia, Cehoslovacia si Ungaria, aceasta „biserica tacuta”, care a devenit asa datorita schim­barii neasteptate a evenimentelor – pentru Sfântul Scaun – cruciadei naziste. „Cine vrea prea mult, pierde totul”, spune un proverb care nu i-a ­inspirat niciodata pe fanatici.Pentru a-si relua asaltul asupra Estului si a-si recâstiga vechile fortarete, Vaticanul se sprijina înca pe Germania, campionul ei european care este în mare nevoie de o noua vigoare si putere. În fruntea RFG – partea vestica a marelui Reich – Vaticanul a plasat un om de încredere, cancelarul Conrad Adenauer, sambelanul secret al papei si politica pe care a dus-o timp de 15 ani a purtat cu claritate amprenta Sfântului Scaun. Aratând la început o mare precautie si un liberalism oportunist, omul care a ramas în amintirea concetatenilor sai ca „Vulpoiul batrân”, a lucrat la reînarmarea tarii sale. Desigur, reînarmarea "morala" a populatiei si a tineretului german în special, era un imperativ de prim rang. De aceea, posturile din ministere si administratie ale Germaniei de Vest au fost detinute de indivizi cu trecut hitlerist notoriu – lista este foarte mare – Si conducatori ai industriei ca von Krupp si Flick, care nu demult fusesera condamnati ca si criminali de razboi, directionau din nou lucrarea gigantica ce le fusese încredintata. Ca întotdeauna, scopul scuza mijloacele.Legatura dintre Adenauer si Roma poate fi vazuta si din vizita pe care Adenauer a facut-o la Vatican cu câteva zile înainte de discursul incendiar al cardinalului Ottaviani. Coincidenta? Presa a fost unanima în a sublinia atmosfera de simpatie si prietenie din timpul audientei la papa Ioan XXIII. Am putea aminti aici si lunga întrevedere dintre Adenauer si cardinalul Tardini, secretarul de stat al Vaticanului.Spectaculosul amestec al Sfântului Scaun în politica international prin glasul cardinalului Ottaviani a socat chiar si pe catolicii care erau obisnuiti cu acest tip de afaceri politice ale Vaticanului. Dar perpetuarea razboiului rece era vitala pentru puterea politica si financiara a Vaticanului, încât acesta nu a ezitat sa repete astfel de fapte, chiar daca prima de acest f el a fost primita destul de rau.Vizita lui Hrusciov în Franta din martie 1960 a fost un alt exemplu. Viceprimarului din Dijon i s-a interzis de catre episcopul de Burgundi sa-l întâmpine pe Hrusciov, locul acestuia fiind tinut de un functionar. Pe buna dreptate se întreba "Le Monde" în 30 martie: „Cine are autorita­te asupra primariei din Dijon: episcopul sau prefectul? Si deasupra acestor reprezentanti ai puterii centrale, papa sau guvernul francez?” Raspunsul este, desigur, mai întâi teocratia.Dupa vizita lui Hrusciov si demonstratiile ostile organizate de cardinalii Spellman si Cushing, opinia publica a început sa-si puna în­trebarea asupra realei independente pe care o poate avea un presedinte fata de Sfântul Scaun. Multi se tem, în acest caz, ca afacerile externe vor fi înclinate în favoarea intereselor bisericii romane, în prejudiciul intereselor nationale ale Statelor Unite.Rezistenta fata de destinderea Est-Vest a fost organizata în mod fatis dupa „bomba” aruncata de cardinalul Ottaviani. Vaticanul, recurgând la arme spirituale, a facut tot posibilul pentru a tine natiunile si natiile într-un antagonism ireconciliabil, recurgând întotdeauna la vechiul principiu: „Dezbina si stapâneste”. Trebuie sa ne asteptam sa-i vedem pe fiii lui Loyola – cei care fac politica Vaticanului – opunând dorintei de pace si securitate a natiunilor, întregul lor arsenal de înselatorii. Este un razboi fara mila, un razboi sfânt, aprins de discursul nebunesc al cardinalului Ottaviani. Si Compania lui Isus îl va urmari cu încapatânarea unei insecte – „spre o si mai mare slava a papei” – fara nici o teama fata de catastrofa care ar putea rezulta. Mai degraba sa piara lumea, decât suprematia suveranului pontif!
CONCLUZIE
Evolutii actuale si perspectiva biblica a bisericii romane.
Împaratia Romana mondiala este de nedespartit de biserica romana. În zilele lui Constantin ea a început cu biserica imperiala, apoi a devenit biserica nationala si pe urma biserica de stat. Desfasurarea religioasa s-a încheiat cu cea statala si din institutia religioasa s-a format o structura statala, si anume "statul bisericesc" care a existat peste veacuri. Nici o alta biserica, de la „biserica din Rasarit” si pâna la biserica anglicana mondiala, nu are, în calitate de institutie religioasa, caracter de stat. Biserica romana este în mod oficial un stat independent în cadrul altui stat, aceasta este puterea politica cea mai importanta pe pamânt; Vaticanul întretine relatii diplomatice cu peste 100 de tari, aceasta însemnând schimb de ambasadori carora Sfântul Scaun le-a dat de­numirea de „nuntiu”. De ce nu are astfel de relatii diplomatice si o alta biserica recunoscuta? De ce numai biserica Romei? Pentru ca aceasta este o formatie politico-statala care, în sens spiritual, are menirea sa ras­punda de toti cei care apartin tuturor statelor. La vizitele papale totul decurge ca la vizitele unui sef de stat suprem, unde acesta trebuie sa fie primit cu toate onorurile. Când Hristos a vorbit despre Împaratia lui Dumnezeu, s-a referit El oare la „biserica romana” pe care papii au ridicat-o în fata lumii? Poate aceasta putere mondiala politica, economica si religioasa sa fie Biserica lui Hristos? A fost aceasta voia lui Dumnezeu? Aceasta a fost intentia lui Isus Hristos când a înfaptuit rascumpararea pe Golgota?Conform celor vazute de proorocul Daniel în vedenii, aflam ca pâna la sfârsitul acestei civilizatii sunt prevazute patru împaratii mondiale. Ultima este Împaratia Romana mondiala (Daniel cap.2-7). Evolutia acestor împaratii mondiale este dovedita de istorie: împaratia babiloniana a du­rat din 606-538 î.Hr., împaratia mezilor si persilor din 538-330 î.Hr; urmat apoi împaratia greaca, sub Alexandru cel Mare, care a durat din 330-301 î.Hr. Începând cu 301 î.Hr., Împaratia Romana mondiala – care va dura pâna la sfârsitul direct al acestei epoci – a preluat dominatia. Aceste patru împaratii au fost simbolizate în Daniel 7 prin patru animale. În proorocia biblica un animal simbolizeaza întotdeauna o putere, o împara­tie sau un domnitor care si-a exercitat puterea (Daniel 7:17-23).Totul a început cu renumitul barbat Nebucadnetar care, influentat de fanatici si de dorinta lui de marire, a poruncit dintr-o data ca oricine se îndreapta spre un alt Dumnezeu decât dumnezeii recunoscuti în împaratia sa, sa fie dati mortii. Cine nu a auzit despre cei trei barbati care au fost aruncati în cuptorul de foc, numai pentru ca au chemat Numele adevaratului Dumnezeu, caruia Îi slujeau? Aceeasi acuzatie a fost adusa si împotriva proorocului Daniel, iar pe baza acuzatiilor el a fost arun­cat înaintea leilor. Dar dintr-o data a aparut, ca din senin, pe perete, textul scris „Mene, mene, techel upfarsin”, prin care domnitorul a fost înstiintat ca împaratia lui este cântarita si zilele lui sunt numarate. Tot asa se va întâmpla la sfârsitul acestei generatii. În ultimii doua mii de ani Roma si-a exercitat puterea prin toate metodele posibile. Mai întâi în chip politico-pagân, apoi în chip politi­co-pagâno-"crestin". Fie de catre împarati, fie mai târziu, de catre papi, întotdeauna s-a urmarit extinderea, întarirea si restabilirea granite­lor acestei împaratii. Aceasta se realizeaza cu toate mijloacele posibile. Toate celelalte împaratii, pâna la Imperiul britanic, s-au destramat. si au trebuit sa se încadreze în dezvoltarea generala. Si împaratia sovietica a cazut, iar blocul rasaritean este reorganizat pentru ca aceasta unica "împaratie mondiala" sa ia fiinta. Aceasta desfasurare este socotita de catre biserica o biruinta contra comunismului, asa cum s-a proclamat la Sinodul European de la Roma, în noiembrie-decembrie 1991. Decaderea brus­ca a comunismului înseamna progresul catolicismului mondial.În aceasta Împaratie Romana mondiala s-a proclamat, începând cu sec. IV d.Hr. ("Edictul de la Tesalonic", 28 feb. 380) crezul trinitar romano-catolic ca singurul crez valabil. Împaratii, papii, regentii si toti cei care aveau influenta s-au simtit datori sa sprijine acest tel cu toata puterea. Cei care s-au adresat singurului Dumnezeu adevarat, cum, spre exemplu, au fost iudeii si credinciosii de alte convingeri, au fost pri­goniti fara scrupule. Scopul a scuzat întotdeauna mijloacele. Au existat cruciade si multe asa-zise „razboaie sfinte si drepte”, pentru ca bise­rica "sfânta si dreapta" statea în spate. Astazi nu exista nici o posibilitate de a se prezenta ceea ce s-a comis cu adevarat. Cel ce priveste picturile care redau uneltele de tortura folosite de Inchizitia „sfânta”, i se face rau. Intoleranta fata de credinciosii de alta credinta si fanatismul religios orb, care au produs atâta ura, au depasit orice masura. Cercetatorii au încercat cu multa re­tinere sa aduca lumina în aceasta perioada întunecata. Nu se poate spune îndeajuns de raspicat ca toate aceste atrocitati savârsite au fost jus­tificate pe baza pozitiei nebiblice, conform careia în aceasta Împaratie Romana trebuie sa fie valabila o singura credinta, si anume aceea care este reprezentata prin biserica romana.Papii si împaratii si-au împartit mereu puterea. Astazi am numi acesta „joint-venture” sau „power sharing”. Ei au domnit partial în împaratia lor cu o brutalitate de nedescris. Aceasta asa-zisa „Împaratie Romana sfânta” nu este de fapt sfânta, aceasta nu este Împaratia lui Dumnezeu. Împaratia aceasta, prin denumirea ei, este prezentata, intentionat sau din nestiinta, în mod fals. Nici un apostol sau vreun barbat chemat de Dumnezeu nu s-au amestecat vreodata în politica, nici nu au detinut puterea lumeasca. Adevaratii slujitori ai lui Dumnezeu au vestit în toate timpurile Împaratia lui Dumnezeu si au lasat politica pe seama politicienilor. Împaratia Romana mondiala, compusa din puterea politica, economica si religioasa, se ridica din nou acum înaintea noastra si se extinde. O Europa unita a fost visul dintotdeauna al papilor, dar în profetia din timpul sfârsitului ea joaca cel mai mare rol.Indiferent de forma de guvernare din diferitele tari care au facut parte din aceasta Împaratie Romana sau care fac parte acum, formele de stat si de guvernare au venit si au trecut, dar "biserica imperiala" a supravietuit si a ramas de fier. Pentru a se impune opiniei mondiale, Vaticanul va atrage si va cuprinde toate celelalte religii instaurându-si­ dominatia ocrotitoare. Astazi nu se mai arunca blesteme si nici nu mai este excomunicat careva, astazi tuturor li se întind bratele. Papa pri­meste în audienta, în aceeasi saptamâna, un politician din Israel si pe seful Organizatiei pentru Eliberarea Palestinei; la el vin responsabili politici si religiosi din toate tarile, indiferent de aspectul ideologi sau politic. Toti si-au dat seama ca fara o vizita facuta papei nu-si gasesc respectul nici macar în propria lor tara. În mod sigur, presedintele american George Bush a ascultat de consilierii sai când a vizitat Europa în mai 1989, facându-i mai întâi, din politete, o vizita papei. Mihail Gorbaciov, ca multi altii, a procedat la fel. Si unirea Germaniei a fost hotarâta acolo pe plan politic. Dupa începutul unirii, în noiembrie 1989, cancelarul Helmuth Kohl i-a multumit papei în mod oficial, din Berlin, pentru ajutorul lui puternic. Astfel se face politica mondiala (Apocalipsa 17:2-18). Conform profetiei biblice, dupa toate razboaiele care au avut loc, va fi proclamata o pace aparenta; dusmanii istorici vor deveni prieteni ca sa se împlineasca ce este scris: „Când vor zice: ‚Pace Si liniste’ - 1Tesaloniceni 5:3). Toata Europa este cuprinsa de o schimbare. În Est si în Vest oamenii intervin pentru pace, ei demonstreaza cu lozincile „Din sabii sa facem pluguri” sau „Pace fara arme”. În ultimul timp s-au realizat progrese mari la tratativele de pace. Aceasta pace politica nu va fi declarata de nici un politician, ci de Antihristul, care va domni atunci si care se va prezenta ca initiator si ca mediator... Dar pacea adevarata si durabila va fi adusa de Hristos, adevaratul Domn al pacii.Dar apologetii crestini vorbesc despre un „Superman” din timpul sfârsitului si îl cauta în iudaism sau în islam, aceasta aratând doar necunostinta lor. Acest om nu va fi nici ateu, nici iudeu, nici musulman, nici budist, nici hindus. Este vorba despre un om încununat, care se considera domnitor peste toata lumea. Acelasi om care se prezinta mai întâi iubitor, dar în ceasul X va intra Satana în el, ca în Iuda, si-l va stapâni; atunci masura pacatului si a nelegiuirii se va umple.Împlinirea profetiei biblice nu este valabila pentru China sau SUA, ci pentru Europa Unita. Preotul Markmann scrie despre aceasta: „Dupa ultimul razboi, Vaticanul s-a luptat consecvent pentru o Europa noua si unita. Papa Paul VI a subliniat în mod deosebit gândul unirii Europei. Deja predecesorii sai, Pius XII ;i Ioan XXIII s-au declarat pentru crearea unei Uniunii Europene cu caracter supra-national. Paul VI sublinia ca numai credinta catolica este cea care a „realizat” Europa unita; aceasta ar putea contribui într-o masura incomparabila sa insufle vitalitate spirituala acelei culturi comune fundamentale ce ar urma sa dea viata unei Europe unite, din punct de vedere social si politic. Necesitatea unirii Europei va deveni din zi în zi mai stringenta, a declarat el în 1963” (O. Markmann, „Endzeit, Entrückung, Antichrist”, pag.70).Vaticanul a fost puterea initiatoare în elaborarea tratatelor romane. Deja în anul 1970 s-au deschis relatiile diplomatice cu comisia Pietei Comune din Bruxelles. Se va ajunge la o Europa unita. Mihail Gorbaciov, un om respectat în toata lumea, a subliniat, înca o data, notiunea „construirea Casei Europene”, asa cum a fost elaborata ea în tra­tatele romane în 1957. Politicieni renumiti si clerici au preluat deja aceste cuvinte, introducându-le în vocabularul lor. Toate vocile autoritare se exprima cu hotarâre, în ultimul timp, pentru unitatea întregii Europe.„Papa face apel pentru o "Europa fara granite". Papa a chemat la construirea unei ‚Europe fara granite’ care sa nu-si tagaduiasca rada­cinile crestine. Acest ‚Proiect al unei Europe fara granite’ îl încredinteaza mamei lui Dumnezeu, Maria, a spus el luni, în fata a cca. 6.000 de oameni la Covadonga, în Asturia, ultima statie a calatoriei sale de trei zile în Spania” (Ziarul "Frankfurter Allgemeine", 22.08.1989). Din nou papa este acela caruia i-a venit ideea potrivita de a face un pod de legatura peste prapastia dintre Est si Vest. Citatul urmator prezinta o relatie mai clara despre aceasta problema: „Interesul puter­nic al papei pentru o Europa unita pe baza religioasa-catolica se materializeaza si în proclamarea de sfinti protectori (patroni) ai Europei. Deja papa Paul VI îl proclamase pe „Benedict din Norcia” drept patron al Europei. Acum, papa Ioan Paul II a declarat, în cadrul bisericii catolice mondiale, înca doi sfinti protectori, anume pe fratii sfinti Chiril si Metodiu, care au lucrat în sec. IX ca apostoli si învatator ai slavilor; acum ei au fost declarati ca sfinti protectori ai Europei„Ioan Paul II vrea sa evidentieze, prin sarbatorirea sfintilor Chiril si Metodiu si prin proclamarea lor drept patroni ai Europei, contributia acestora la formarea Europei. Pe de alta parte, el vrea sa sub linieze faptul ca profilul spiritual si cultural al Europei nu s-a format doar prin civilizatia romano-latina si pe baza traditiei spiritual occidentale, ci si prin cultura greaca clasica si prin traditia bizan­tino-slavona”.Presedintele conferintei episcopale germane, cardinalul Josef Höffner, a declarat la Köln, în acest context, ca efectul acestora, ca „apostoli ai slavilor”, poate fi comparat cu ceea ce a facut sfântul Benedict pentru Europa de Vest si Europa Centrala. Toti acesti trei sfinti ar fi deci „constructorii spirituali ai Europei, si anume ai întregii Europe”.Decizia papei ar fi o solicitare catre toti ca „toata Europa sa fie încredintata mijlocirii celor trei sfinti chiar si în cadrul pasilor hotarâtori întreprinsi deja pe drumul deplinei unitati dintre biserica ca­tolica si cea ortodoxa...” (O. Markmann, ibid,, pag.72-73).Vaticanul, prin organizatiile lui, joaca cel mai important rol în unirea Europei pe plan politic si religios. Fara el nu poate fi gândita profetia pentru timpul sfârsitului. Strategia lui s-a schimbat total dupa cel de al doilea razboi mondial; acum este fara violenta, dar scopul a ramas acelasi. Al doilea razboi mondial a fost, dupa unii cunoscatori ai fenomenului, o încercare de a crea prin forta militara, o Europa catolica.Ceea ce nu s-a reusit cu puterea razboiului, va deveni realitate în scurt timp pe cale diplomatica, În timp ce milioane de oameni, emigranti, prizonieri de razboi aflati în lagarele de lucru trebuiau sa suporte consecintele razboiului, clerului nici nu i-a pasat de acestia când si-a îndreptat iarasi steagul dupa directia vântului. Cei nevinovati au suferit iar cei vinovati erau în siguranta si-si jucau rolul mai departe.La Conciliul Vatican II (1962-1965) linia directionala a fost stabilita din nou. Bisericile protestante nu au mai fost blestemate si însemnate ca disidente, ci ca frati care s-au despartit dar care sînt primiti acum cu bratele deschise. Contrareforma s-a încheiat. Ciudat este însa faptul ca nici unul din blestemele care au fost pronuntate împotriva protestantilor, mai ales la Conciliul de la Trent din 1563, nu a fost retras. Pâna astazi nu s-a cerut nici o scuza fata de evrei, protestanti si credinciosi de alta convingere din partea papei si a bisericii.Domnitorii de la Roma nu au tinut niciodata cont de viata altora. Cine statea în calea pretentiilor lor asupra puterii, fie copii sau oa­meni maturi, fie dusmani politici sau religiosi, erau înlaturati. Nero, Diocletian, Constantin si altii au facut începutul. Aceasta tendinta a continuat mai târziu la papii romani. Cine nu s-a supus a fost prigonit si ucis, indiferent daca era vorba de pagâni, de evrei sau de crestini de alta convingere, a caror crima consta doar în faptul ca nu s-au supus bisericii romano-catolice.Constantin este întemeietorul propriu-zis al „bisericii imperiale” romane si al executarii brutale a puterii de catre aceasta. El ar fi vazut o cruce de foc pe cer si, pe lânga aceasta, un text scris: „Cu semnul acesta vei birui”. Acest ucigas, care în familia lui a ucis pe Licinius si Bassanius, cumnatii sai, pe nepotul sau, apoi pe fiul lui Licinius, pe socrul sau Maximilian, pe fiul sau Crispus si pe propria sa sotie, Fausta, era în acelasi timp un politician foarte abil. Pentru el biserica era un factor de putere de care s-a si folosit. Dar el i-a lasat si pe pagâni sa ­se afirme. Începând cu timpul acela, din prigoana si din crime, a rezultat biserica imperiala crestino-pagâna. Cu numai 70 de ani mai târziu, Augustus a slavit aceasta biserica., considerând-o „stat dumnezeiesc”. Pentru el, Satana era legat. Dar acolo era o realitate contrarie: el abia atunci a fost dezlegat.Ziua de nastere a zeului-soare a devenit ziua de nastere a Fiului lui Dumnezeu. Jupiter, Diana si celelalte zeitati au fost date jos. Petru, Maria si altii au fost declarati sfinti si ridicati pe piedestal. În fond, atunci a avut loc o preluare si prelucrare deplina a cultului zeilor greco-romani de catre „crestinismul” acesta în formare. Zeii pagâni au fost schimbati cu sfintii si patronii aparatori. Populatia a fost fortata sa se supuna acestei puteri politico-religioase. Cine nu a vrut sa se su­puna sau cine nu a putut sa se supuna din cauza constiintei, a fost în­laturat. Colaborarea dintre stat si biserica nu îngaduia altor crestini nici o sansa. Fie în viata comerciala sau în profesii, fie în cadrul breslelor, boicotul si prigoana erau peste tot la ordinea zilei.Abia atunci când papa si biserica romana se vor scuza pentru moartea a milioane de oameni care au fost expulzati din viata aceasta prin mane­vrele lor, vor avea ei dreptul sa vorbeasca despre protectia „vietii ce­lor nenascuti”. Viata care nu s-a nascut înca trebuie protejata, iar viata care s-a nascut deja a fost si este animal de vânat!! Nu au facut chemari pentru cruciade chiar papii si nu i-au binecuvântat ei pe soldatii platiti nepasându-le însa de viata acestora? S-a tinut cont în cruciadele sau razboaiele religioase de femeile gravide si de copii, în general, de viata omeneasca? Ce fatalitate, daca chiar în apropierea manastirilor sînt scoase la lumina zilei schelete de copii!În "Catehismul pentru adulti", pag.256, biserica este declarata un sacrament. Faptul ca în biserica catolica exista sapte sacramente, în ge­neral, se cunoaste, dar ca si biserica sa fie un sacrament, iata ceva nou. Citat: „Biserica-sacrament al Duhului. Greutati ale bisericii. La întrebarea în legatura cu locul Duhului Sfânt, marturisirea de credinta a bi­sericii raspunde: „Cred în unica biserica sfânta, catolica si apostolica”. Biserica marturiseste, asadar, ca Duhul lui Hristos lucreaza continuu în ea si prin ea, de-a lungul istoriei. Ea crede ca este locul sfânt, chiar sacramental, semnul si unealta lucrarii Duhului Sfânt. Între marturisirea cu buzele si realitate este o diferenta ca de la cer la pamânt. Nu Duhul lui Hristos a fost cel care a lucrat atât de bru­tal în istoria bisericii. Dumnezeu nu va ierta atrocitatile comise, ci va razbuna sângele nevinovat (Apocalipsa 6:9-10, Apocalipsa 18:7-8), pentru ca acestea s-au petrecut cu voia. Daca nu ar mai urma o prigoana pentru crestini, am putea privi acest capitol ca rezolvat. Dar conform profetiei apocaliptice, acum vine unirea politico-religioasa, apoi vin boicotul si prigoana. „...si nimeni sa nu poata cumpara sau vinde” (Apocalipsa 13:17). Asa cum s-a întâmplat cu evreii din timpul celui de al doilea razboi mondial si mai înainte, tot asa se va întâmpla si cu crestinii biblici în­tr-un timp scurt de prigoana. Crima lor va consta în faptul ca ei nu vor face parte dintr-o denominatie crestina oficiala, astfel nu vor face parte din Conciliul Mondial al Bisericilor sau din biserica romana. Ei vor fi priviti ca instigatori si nu vor fi suportati de societate. Daca pentru obtinerea unui serviciu trebuie mentionata religia, se poate, de exemplu, lua imediat o decizie în legatura cu primirea sau neprimirea unui serviciu de catre cineva. Vor reusi atunci politicienii sa mai protejeze onoarea sau viata cuiva, mai ales a celor de alta convingere si credinta?Pentru confirmarea acestui cuvânt biblic trebuie sa spunem ca aceasta împaratie este numita în Biblie „fiara care a primit o rana de sabie” (Apocalipsa 13:14). Sabia Duhului este Cuvântul lui Dumnezeu, iar reformatorii au provocat acestei puteri o rana mortala cu Cuvântul lui Dumnezei. Din cauza aceasta ei erau priviti ca slujitori ai satanei, de asemenea, si pentru ca însemnau un deranj, chiar un pericol pentru aceasta putere mondiala. Dar asa cum s-a anuntat prin profetia biblica, aceasta rana se va vindeca din nou si toata lumea se va mira de acest lucru (Apocalipsa 13:12). Acest proces de vindecare a avansat deja foarte mult.Toate bisericile protestante si comunitatile libere au încercat la începutul lor sa puna. vestirea Evangheliei în centrul miscarii lor. Astazi însa celor mai multi le-au ramas doar traditiile mostenite. Conducatorii denominatiunilor sunt orbi din punct de vedere spiritual si nu observa încotro merge drumul lor. Nici cei ce fac parte din gruparile fundamentaliste nu au o privire clara, încât sa poata rândui profetia biblica actuala în lumina Cuvântului descoperit. Unii au deviat în „demitizari”, altii în „teoria de eliberare liberala” si la protestanti a mai ramas doar un crestinism cu numele, un botez si o cununie crestina. Numai un numar foarte redus de oameni au avut o experienta cu Hristos si pot fi rânduiti ­în mod biblic, drept crestini.Înainte de conciliul „Vaticanum Secundum”, în anul 1960, papa Ioan XXIII a creat un secretariat pentru probleme ecumenice sub conducerea cardinalului Augustin Bea. S-a depus o munca uriasa; formularile au fost corelate cu exprimarile tuturor bisericilor pentru ca fiecare din ele sa îsi auda, în continuare, propriul limbaj si pentru a putea sa treaca cu vederea diferentele care nu pot fi depasite. În „Lexiconul pentru teologie si biserica”, vol.13, de la pag.12 pâna la 26, Herder scrie, pe întelesul tuturor, despre „Conciliul Vatican II”, la tema „Ecumenismul si unirea” lucruri pe care fiecare ar trebui sa le citeasca cu atentie:„Secretariatul este o putere cu autoritate papala, un canal facut pentru comunicare si un mijloc care ajuta tuturor formelor de colaborare pentru ca sa se realizeze unirea... De la o astfel de întelegere a plecat si Paul VI când, fiind în functia de cardinal, a luat parte, în Domul din Milano, la 7.06.1963, la funeraliile lui Ioan XXIII si a vorbit despre „Universalitatea credintei catolice” si despre „Ecumenismul bisericii ­catolice”... Pentru el, „Ecumenismul catolicizarii” a însemnat unitatea în toate domeniile, cu mari posibilitati de dezvoltare într-un nou capitol al istoriei bisericii”.În par. 7 se vorbeste despre dezbinari si despartiri. Din cauza „slabiciunilor omenesti”, din necunoastere reciproca si din cauza înstrainarii în cadrul turmei lui Isus Hristos, s-au ivit certuri, s-au desprins parti din biserica si s-au înfiintat grupuri independente. Pentru ca biserica poate fi numai una, nu poate sa existe o alta biserica pe lânga aceea, condusa de urmasul lui Petru, care vrea ca aceasta sa fie singura si adevarata biserica. Nici o biserica despartita de scaunul lui Petru m este, în acelasi timp, ascultatoare si bisericii vizibile si celei ceresti.În par. 9 scrie: „Cine traieste cu o credinta buna într-o biserica despartita, nu este considerat de biserica adevarata ca un strain. Dar el duce lipsa de unele mijloace mântuitoare, mai ales de conducerea prin institutul de învatamânt, care ajuta la pastrarea desavârsita a credintei si a obiceiurilor. De aceea este dorinta Conciliului ca toti «disidentii» care sunt îngrijorati de unitatea deplina a turmei lui Hristos, sa vina în­tr-un tarc”.Acum urmeaza conditiile concrete ale reunificarii, descriindu-se drumul înspre aceasta. Orientalii trebuie sa stie ca daca vor sa se ataseze si sa-si reocupe locul, nu trebuie sa li se ceara reîntorsilor mai mult decât este nevoie, adica sa devina membri ai bisericii (par. 48). Fara a tagadui ereziile, ei trebuie sa depuna într-o forma simpla o marturie referitoare la credinta care cuprinde si recunoasterea unirii bisericii. Orientalilor li se va recunoaste dreptul disciplinei proprii. Închinarile lor sunt valabile si ei pot sa le practice în continuare” (51).„Sa vorbim cu fratii nostri aceasta limba evanghelica pe care ei o înteleg si care îi emotioneaza. Sa le spunem ca slujba lui Petru este o diaconie, o însarcinare pastorala, o slujba pe care a primit-o conduca­torul apostolilor lui Hristos, nu pentru a domina cu putere, ci pentru a îndruma turma lui Hristos... În biserica, acesta este tabloul pastorului suveran, care-i atrage într-un mod deosebit pe fratii despartiti si care numai prin dragoste îi conduce cu mâini tari înspre adapostul lui Hristos, care este biserica catolica”.„Dorinta de astazi a lui Dumnezeu, pe care El a dat-o comunitatilor crestine despartite, este unirea si aratarea adevaratei tinte: biserica, unica institutie mântuitoare pentru toti”.„Paragraful 50 se adreseaza printr-un apel fiecarui crestin, îndemnându-l sa urmeze invitatia bisericii mama. Crestinii nu sunt priviti numai ca persoane individuale, ci si ca persoane „unite în comunitatile lor”.„Acela care doreste sa-L urmeze din toata inima pe Hristos si care vrea sa creasca în ierarhia ecumenica, sub conducerea Duhului lui Hristos, trebuie sa se apropie tot mai mult de biserica, ea fiind casa lui Dumnezeu în care se afla locasuri diferite si sa fie în unitatea si sub conducerea loctiitorului lui Hristos, care este papa de la Roma”.„Toti botezatii formeaza deja o comunitate în Hristos si catolicii ar trebui sa-si recunoasca vina pentru despartiri si ar trebui sa-L roage pe Dumnezeu sa conduca, în felul Sau propriu, poporul Lui rasfirat spre o unitate deplina”.„Necesitatea apartenentei la unica si adevarata biserica este precizata în cap. I; ecumenismul catolic, ca principiu de baza, este prezentat într-un mod care trebuie sa depaseasca dificultatile si temerile fratilor despartiti”.„Miscarea ecumenica are de-a face numai cu pregatirea cailor care duc în final la reconstituirea unitatii tuturor crestinilor în turma Hristos”.Documentele si declaratiile complete ale Conciliului Vatican II, care se afla în lucrarea scrisa de von Herder sunt, la citire, foarte interesante. Pe pag. 747 sta scris la sfârsit: „Roma, la Sf. Petru, în 7 dec.l9?? Eu, Pavel, episcop al bisericii catolice”. Totul este asa de perfect croit încât bisericilor despartite li se deschid portile si usile, iar bratele se întind spre ele. Toti cei care au fost botezati în formula trinitara sînt recunoscuti de biserica, botezul lor fiind considerat valabil. Cu câtiva ani mai înainte nu era cazul.Ceasul decisiv este aici, momentul în care nu va mai exista un „înapoi” este aproape. Ultima avertizare din ceruri rasuna astfel: „Iesiti din mijlocul ei, poporul Meu, ca sa nu fiti partasi la pacatele ei, si sa nu fiti loviti cu urgiile ei!” (Apocalipsa 18:4). Cine este în acel moment în cadrul marii „biserici unite” religioase, nu poate apartine Bisericii lui Isus Hristos. Acest lucru este valabil si pentru membrii comunitatilor libere si directiilor protestante, a caror denominatii se întorc prin Conciliul Mondial al Bisericilor, în sânul bisericii romane. Fiecare de­nominatiune poarta automat semnul fiarei – semnul de recunoastere al "bisericii mama". Cine recunoaste învatatura trinitara romano-catolica si a fost botezat în formula nebiblica, apartine de fapt de biserica romana, fara ca sa ceara apartenenta. Gândul modern al unirii se bazeaza pe o neîntelegere: în rugaciune, Mântuitorul s-a rugat pentru unitatea mântuitilor. El s-a referit la ai Sai, nu la o unire a credintelor diferite în biserica din Roma si sub conducerea papei. Astfel suna cuvintele rugaciunii Sale: „...pentru ca ei sa fie una, cum si noi suntem una – Eu în ei si Tu în Mine – pentru ca sa fie în chip desavârsit una, ca sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17:22-23). Numai cel ce a fost cu adevarat nascut din nou poate fi încadrat în aceasta unitate dumnezeiasca. Este vorba, pe de-o parte, de unirea biblica cu Hristos si Biserica Lui si, pe de alta parte, de unirea nebiblica în biserica romana. Fiecare trebuie sa ia pentru sine o decizie pentru a stabili cui apartine.
*********